ICCJ. Decizia nr. 3118/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3118/2010
Dosar nr. 2533/3/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Prin sentinţa comercială nr. 6474 din 28 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2533/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA Vatra Dornei împotriva pârâtei A.D.S. Bucureşti şi în consecinţă s-a constatat nulitatea declaraţiei unilaterale de reziliere emisă de pârâtă sub nr. 60657 din 29 august 2007 privind contractul de concesiune nr. 3 din 23 februarie 2004 încheiat între părţi, pârâta fiind obligată să-i predea reclamantei suprafaţa de 7753,48 ha teren cu destinaţie agricolă şi 436,94 ha teren neagricol ca urmare a continuării derulării raporturilor contractuale între părţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 23 februarie 2004, între reclamantă în calitate de concesionar şi pârâtă, în calitate de concedent s-a încheiat contractul de concesiune nr. 3 având ca obiect transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatare şi întreţinere a suprafeţelor de teren anterior menţionate, situate administrativ în judeţul Călăraşi. Acest teren nu a fost predat, în întregime reclamantei, iar la data de 17 aprilie 2006, ca urmare a adoptării HG nr. 4/2006 privind declararea stării de alertă în judeţele riverane fluviului Dunărea, precum şi a deciziei C.N.S.U., au fost create în mod artificial trei breşe în digul de protecţie al terenului, cu consecinţa inundării terenului ce face obiectul contractului de concesiune.
Reclamanta a notificat pârâtei la data de 18 aprilie 2006 producerea acestui eveniment, precum şi suspendarea executării contractului, până la momentul în care apele se vor retrage şi terenul va redeveni practicabil pentru agricultură.
În acest context, arată tribunalul, declaraţia de reziliere unilaterală transmisă de pârâtă reclamantei la data de 29 august 2007 întemeiată pe pactul comisoriu de gradul 3 prevăzut în clauza 5.13. din contract, pentru nerespectarea obligaţiei de plată a redevenţei la termenele scadente, nu poate primi eficienţă deoarece reclamanta nu se află în culpă şi a notificat în prealabil excepţia de neexecutare a contractului.
Astfel, din cauza inundării controlate a terenului din litigiu, decisă de autorităţile statului, exploatarea terenului în scopul pentru care s-a încheiat contractul nu a mai fost posibil, iar pârâta nu a fost în măsură, ca urmare a cazului de forţă majoră, să-şi execute propria obligaţie cuprinsă în art. 2.1 şi 2.3, respectiv aceea de a asigura exploatarea terenului potrivit contractului.
În considerarea caracterului temporar a imposibilităţii fortuite de executare, obligaţiile contractuale sunt suspendate şi nu stinse, având în vedere şi capitolul 12 din convenţia părţilor.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 187 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a proceda astfel, instanţa de apel, a arătat, în plus faţă de considerentele avute în vedere de tribunal, că raportat la obiectul litigiului, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 – art. 15 din Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale, deoarece pe terenul concesionat nu au fost înfiinţate culturi, nu s-a solicitat repararea pagubelor rezultând din pierderea culturilor afectate de calamităţi, astfel că reclamanta nu era obligată să faţă dovada intervenţiei forţei majore prin intermediul procesului verbal menţionat în art. 9 – art. 10 din lege.
Susţinerea apelantei în sensul că prin sentinţa comercială nr. 165 din 10 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat cu putere de lucru judecat că în ceea ce priveşte contractul de concesiune nr. 3/2004, forţa majoră nu poate fi reţinută ca o cauză de exonerare a concesionarului de la plata redevenţei, a fost înlăturată cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1201 C. civ., deoarece nu există identitate de obiect între cererea de chemare în judecată soluţionată prin hotărâre judecătorească menţionată şi prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că potrivit clauzelor contractuale, concesionarul avea obligaţia prevăzută la art. 7.1.6 ca în schimbul exploatării terenul agricol ce face obiectul contractului, să achite redevenţa şi să realizeze investiţiile angajate, la termenele scadente şi în condiţiile stabilite şi asumate prin semnarea convenţiei.
Astfel, deşi creanţa ce reprezintă obligaţia de plată a debitului este certă, conform art. 4 şi 5 din contract, lichidă şi exigibilă potrivit art. 5.12 şi respectiv 5.3 şi 5.4, prin Decizia recurată au fost interpretate greşit clauzele contractuale care prevăd în mod expres obligaţia concesionarului de a plăti redevenţa, de a exploata terenul agricol, de a asigura culturile precum şi în ceea ce priveşte suportarea riscului contractual, cu consecinţa schimbării naturii ori a înţelesului lămurit şi neîndoielnic al acestor clauze.
De asemenea, arată recurenta, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale, respectiv a dispoziţiilor art. 969 C. civ., Legea nr. 381/2002 şi teoria riscului contractual.
Sub acest aspect, s-a reţinut în mod eronat că declaraţia de reziliere a contractului de concesiune nu îşi produce efectele din cauza imposibilităţii fortuite de executare a contractului, deşi, în lipsa procesului-verbal de constatare a calamităţilor şi implicit a intervenţiei cazului de forţă majoră, nu se poate susţine că suprafaţa de teren ce face obiectul contractului a fost afectată de inundaţii. În plus, dispoziţiile Legii nr. 381/2002 sunt incidente speţei, cu consecinţa că reclamanta trebuia să facă dovada pagubelor produse, iar conform art. 8.6 din contract avea obligaţia de a-şi asigura culturile, pentru că în caz contrar şi-a asumat un risc în ipoteza producerii unui caz de forţă majoră.
În acest context, forţa majoră nu are efect exonerator de răspundere pentru reclamantă cu privire la plata unei sume de bani datorată cu titlu de redevenţă pentru că potrivit art. 1156 C. civ., imposibilitatea executării unei obligaţii din cauza intervenţiei forţei majore nu poate privi obligaţia de a da bunuri de gen, procurarea acestui tip de bunuri fiind întotdeauna posibilă.
Pe de altă parte, imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata bunul constituie o cauză de încetare şi nu de suspendare a executării contractului, motiv pentru care, prin Decizia recurată greşit s-a reţinut relevanţa excepţiei de neexecutare a contractului, în lipsa dovezilor care să ateste că A.D.S. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
În consecinţă, susţine recurenta, ca urmare a neplăţii redevenţei, în mod justificat a procedat la rezilierea contractului de concesiune, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa comercială nr. 165/2007, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în ceea ce priveşte contractul nr. 3/2004, nu poate fi reţinută forţa majoră ca fiind o cauză cu exonerare a concesionarului de la plata redevenţei.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi temeiurile de drept menţionate, Curtea constată că este nefondat.
Astfel, în privinţa primei critici, deşi întemeiată formal pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se impune precizarea că dezvoltarea motivului nu relevă incidenţa acestui text legal în lipsa identificării erorilor săvârşite de instanţă în interpretarea clauzelor contractuale şi în considerarea faptului că modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., vizează aplicarea corectă a dispoziţiilor legii, fiind prin urmare subsumat motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în conformitate cu pactul comisoriu de gradul 3 stipulat prin clauza 5.13 din contractul de concesiune, neplata redevenţei la scadenţă permite concendentului, adică pârâtei să procedeze la rezilierea deplin drept a contractului, după notificarea prealabilă a concesionarului.
Prevalându-se de această clauză, prin declaraţia unilaterală din 29 august 2007, pârâta a notificat rezilierea contractului ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată a redevenţei la termenele scadente.
Deşi, formal condiţiile cerute de această prevedere contractuală erau îndeplinite, notificarea menţionată nu are drept efect aplicarea sancţiunii rezilierii în absenţa culpei contractuale a reclamantei şi în considerarea faptului că la data de 18 aprilie 2006, adică anterior declaraţiei de reziliere, reclamanta a invocat excepţia de neexecutare a contractului şi suspendarea executării convenţiei până la momentul în care terenul concesionat va redeveni practicabil conform scopului pentru care s-a încheiat contractul.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut prin Decizia recurată că în urma intervenirii forţei majore terenul în litigiu a devenit impropriu folosinţei de către concesionar, deoarece pârâta la rândul său nu a fost în măsura să asigure folosinţa terenului concesionat, astfel că în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat este ţinută să suporte riscul contractului şi nu are temei să solicite executarea obligaţiei corelative în perioada în care concesionarul se află în imposibilitatea exploatării acestui bun.
Cât priveşte critica referitoare la incidenţa Legii nr. 381/2002, contrar susţinerilor recurentei, acest act normativ nu este aplicabil speţei, sfera sa de reglementare vizând acordarea despăgubirilor pentru pagubele rezultând din pierderea culturilor afectate de calamităţi, motiv pentru care va fi înlăturat şi motivul referitor la lipsa dovezilor privind producerea forţei majore, care de altfel, reprezintă o chestiune de fapt, exclusă a fi supusă cenzurii în această cale de atac.
În acest context, argumentul recurentei în sensul că imposibilitatea obiectivă de exploatare a terenului constituie conform contractului o cauză de încetare şi nu de suspendare a executării acesteia, nu poate fi primit în condiţiile în care, ulterior producerii forţei majore, această parte a notificat rezilierea unilaterală a convenţiei manifestare de voinţă inutilă dacă contractul ar fi încetat deja.
De asemenea, prin Decizia recurată, verificând sentinţa nr. 165/2007 a Curţii de Apel Bucureşti raportat la dispoziţiile art. 1201 C. civ., justificat instanţa de apel a apreciat că nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, deoarece prin sentinţa menţionată s-a soluţionat o contestaţie la executare, iar în prezentul litigiu disputa aceloraşi părţi derivată din acelaşi contract vizează anularea declaraţiei de reziliere, obiectul fiind prin urmare, diferit.
În concluzie, Decizia recurată fiind legală va fi menţinută ca atare, ca efect al respingerii recursului în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 187 din 17 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3108/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3122/2010. Comercial → |
|---|
