ICCJ. Decizia nr. 3106/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3106/2010
Dosar nr. 1448/1/2010
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta F.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele C.C. (D.C.) şi SC I.D.C. SRL, să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între acestea, cu privire la imobilul C.P.M. situat în Constanţa.
Prin sentinţa nr. 3276 din 7 iunie 2007, Tribunalul Constanta, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei, reţinând că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte, întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei unei cauze ilicite. În privinţa dispoziţiilor art. 177 şi 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 s-a stabilit că acestea nu au incidenţă în cauză pentru a constitui motive de nulitate a contractului de închiriere. S-a mai reţinut că locaţiunea nu transmite dreptul de proprietate astfel că nu este atrasă nulitatea absolută a actului atunci când locatorul nu este titularul dreptului de proprietate, iar reclamanta a recunoscut că a dat drept de închiriere însă numai pe durata de un an iar în ceea ce priveşte avizul reclamantei, nu s-a dovedit că această obligaţie există în speţă.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, care prin Decizia nr. 14/ COM din 31 ianuarie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F.C.A. Împotriva deciziei sus menţionate, a declarat recurs reclamanta F.C., iar prin Decizia nr. 1 128 din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea soluţiei pronunţate, Înalta Curte a reţinut că din considerentele deciziei atacate se constată că a fost examinată nulitatea absolută pe aspecte de principiu aplicabile în această materie, analiză care este incompletă din punctul de vedere al temeiului de drept invocat, Legea nr. 109/1996, astfel că numai după examinarea acestora, se va putea da dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate în apel. S-a mai reţinut că în soluţionarea apelului, nu s-a cercetat efectul dezafilierii asupra încheierii contractului de închiriere, prin prisma drepturilor care s-au stabilit pe seama pârâtei C.C., această chestiune vizând şi dreptul acesteia de a închiria.
Totodată, s-a reţinut că s-a pus în discuţie contractul de închiriere prin prisma sublocaţiunii reglementată de art. 1418 C. civ., şi deşi în temeiul acestor dispoziţii legale, validitatea sublocaţiunii poate fi condiţionată de consimţământul locatorului, această situaţie vizează clauze înscrise în contractul principal de locaţiune, care implică verificarea consimţământului în raport de temeiul legal invocat şi analiza raporturilor între cooperativele în litigiu în condiţiile legii.
În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F.C.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a unui contract de închiriere, iar reclamanta şi-a justificat cererea prin faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 177 din Legea nr. 109/1996 aplicabilă la data dezafilierii, imobilul ce a format obiectul contractului de închiriere urmând a fi preluat de F.C., fiind partea indivizibilă a cooperaţiei de consum.
Un alt motiv de nulitate invocat de reclamantă îl constituie încălcarea hotărârii C.C., care prevede că perioada de închiriere nu poate depăşi un an, cu posibilitatea de prelungire.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că instanţa nu are a analiza dacă locatorul, pârâta C.C. are şi calitatea de proprietar sau această calitate revine reclamantei, această situaţie urmând a fi tranşată între părţi, numai pe calea unei acţiuni în revendicare. Reclamanta, rară a prezenta un titlu de proprietate propriu-zis asupra imobilului C.P.M., încearcă să-şi justifice calitatea printr-un protocol încheiat la data de 1 septembrie 2005, autorizaţie pentru executare de lucrări, diferite memorii justificative, procese verbale de recepţie, declaraţie de impunere, invocând totodată dispoziţiile art. 177 din Legea nr. 109/1996. Dispoziţiile legale sus menţionate vizează situaţia în care, în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum din F.C. la care este asociată, activul şi pasivul rămase după data plăţii părţii divizibile se redistribuie altor cooperative de consum asociate, desemnate de Consiliul de administraţie al F.C. În situaţia în care cooperativele desemnate refuză preluarea integrală sau parţială a patrimoniului rămas, acesta va fi preluat de F.C. la care cooperativa respectivă este asociată.
Această situaţie excede însă cadrului procesual de faţă, fiind relevantă în revendicare, unde se vor stabili în raport de momentul dezafilierii, efectele produse în plan patrimonial.
Revenind la obiectul cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit teoriei generale a actului juridic civil, cauzele de nulitate absolută sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, lipsa cauzei, cauza ilicită sau imorală, nerespectarea formei cerută ad validitatem, lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative, încălcarea ordinii publice şi frauda la lege.
Aşa fiind, analizând cauzele de nulitate absolută, instanţa a reţinut în ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia un contract de locaţiune, că atât locatorul cât şi locatarul trebuie să îndeplinească condiţiile pentru a face acte de administrare. Referitor la durata locaţiunii care depăşeşte termenul de 3 ani, reglementată de art. 711 C. proc. civ., s-a reţinut că urmare a abrogării acestui text legal, devine inoperabil termenul de închiriere de 3 ani sau mai mare, care scotea locatiunea din sfera actelor de administrare şi o plasa în cea a celor de dispoziţie.
În ceea ce priveşte pretenţia reclamantei potrivit căreia pârâta C.C. trebuia să prezinte contractul de închiriere reclamantei, în calitatea sa de proprietar, s-a reţinut că această pretenţie nu putea fi onorată, deoarece la data de 18 mai 1992, între F.C. şi C.C. s-a încheiat un protocol, iar în baza prevederilor art. 16 din Legea nr. 67/1990 şi a statutului F.C. privind transmiterea în administrare din patrimoniul F.C. a mai multor imobile, la poziţia 26 din anexă figurează C.P.M. Din protocolul încheiat, rezultă că intimata C.C. are un drept de administrare asupra imobilului C.P.M., drept ce-i conferă prerogativa de a încheia contractul de închiriere cu cealaltă pârâtă, tară a cere „viza" reclamantei. Faptul că pârâta SC I.D.C. SRL nu s-a conformat somaţiei reclamantei de a prezenta contractul de închiriere, nu dovedeşte rea-credinţă, având în vedere că somaţia a fost primită de la o terţă persoană care nu poate emite nicio pretenţie.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta F.C., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi pe fondul cauzei, constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere.
Prima critică formulată se referă la „o gravă eroare judiciară", având în vedere că data pronunţării deciziei este 205 noiembrie 2010, fapt care ar atrage nulitatea absolută a hotărârii.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta - reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că potrivit art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996, C.C. a emis Hotărârea nr. 40/1998 care la art. 3 lit. c) prevede că termenul de închiriere nu va putea depăşi un an, cu drept de prelungire în mod excepţional. La data încheierii contractului de închiriere nr. ll din 1 aprilie 2002, atât F.C. cât şi C.C. erau organizaţii ale cooperaţiei de consum, prin urmare, Hotărârea nr. 40/1998 privea pe pârâta C.C. care era la acea dată asociată la F.C., întrucât retragerea a avut loc la 17 decembrie 2002. A susţinut recurenta că instanţa nu a analizat durata contractului prin prisma art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 raportat la hotărârea C., prin urmare contractul încheiat cu încălcarea unei norme imperative din lege este lovit de nulitate absolută.
S-a mai susţinut de către recurentă că hotărârea atacată a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere că instanţa nu s-a conformat deciziei de casare, analizând contractul tot pe texte de principiu din dreptul comun, ignorând total dispoziţiile art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996.
Prin cea din urmă critică, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are, de regulă, în vedere încălcarea legii de drept substanţial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt dedusă judecăţii sau extinderea normei de drept la situaţii neaplicabile în speţă.
Din această perspectivă şi în raport de dispoziţiile legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, ca fiind o cale de atac de reformare, nedevolutivă, se vor analiza criticile ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 109/1996.
Analizând Decizia recurată sub acest aspect, se constată că dezlegarea dată de instanţa de rejudecare s-a fundamentat pe interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale sus menţionate. Aşa fiind, este de observat că dispoziţiile art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 care reglementează ca şi atribuţie principală a C., emiterea de norme obligatorii pentru toate organizaţiile, societăţile şi întreprinderile cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit privind structura organizatorică, salarizarea şi normarea muncii, constituirea şi utilizarea unor fonduri specifice cooperaţiei de consum şi cooperaţiei de credit, nu au incidenţă în speţă, sub aspectul cauzelor de nulitate absolută a contractului de închiriere.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 177 din Legea nr. 109/1996, de asemenea, nu poate fi reţinută, având în vedere că textul reglementează situaţia redistribuirii activului şi pasivului în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum din F.C., situaţie ce excede cadrului procesual, învestirea instanţei fiind limitată la constatarea nulităţii contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte.
Critica referitoare la încălcarea art. 315 C. proc. civ., se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei recurate rezultă analizarea contractului de închiriere, atât prin prisma normelor dreptului comun, cât şi celor speciale, respectiv Legea nr. 109/1996, potrivit îndrumărilor date prin Decizia de casare.
Critica ce vizează „grava eroare judiciară", respectiv menţionarea greşită a datei pronunţării deciziei, ca motiv de nulitate absolută a hotărârii, nu se susţine, fiind evident o eroare materială, în sensul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. De altfel, atât din încheierea de amânare a pronunţării cât şi din dispozitivul deciziei, rezultă că data pronunţării hotărârii este 5 noiembrie 2009.
În ceea ce priveşte critica privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, se constată, de asemenea, a fi nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi soluţia pronunţată în cauză.
Pe cale de consecinţă, nefiind motive pentru a se reţine încălcarea sau aplicarea greşită a legii, conform art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.C., împotriva deciziei nr. 136/ COM din 5 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 309/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3119/2010. Comercial → |
|---|
