ICCJ. Decizia nr. 3107/2010. Comercial
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3107/2010
Dosar nr. 1769/1/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC M.S. SRL prin Lichidator Cabinet Individual de insolvenţă P.E. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei SC O.P. SA Bucureşti, la plata sumei de 118.436,88 lei, reprezentând contravaloarea facturii din 3 decembrie 2004, emisă în scopul regularizării contractului de franciză din 28 octombrie 1999.
Prin sentinţa nr. H6/C din 15 februarie 2007, Tribunalul Mehedinţi a admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins acţiunea reclamantei.
Sentinţa primei instanţe a fost apelată de către reclamanta SC M.S. SRL prin Lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă P.E., iar prin Decizia nr. 132 din 23 mai 2007, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Împotriva deciziei sus menţionate, a declarat recurs pârâta SC O.P. SA Bucureşti, iar prin Decizia nr. 383 din 6 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins ca nefondat recursul.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 313 din 4 martie 2009, Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei SC M.S. SRL prin Lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă P.E. şi a obligat pârâta SC O.P. SA Bucureşti, la plata sumei de 118.435,88 lei, reprezentând contravaloare regularizare contract franciză din 28 octombrie 1999.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin contractul de tip franciză încheiat între părţi la data de 28 octombrie 1999, s-au stabilit comisioanele pe care reclamanta SC M.S. SRL trebuia să le plătească pârâtei SC O.P. SA Bucureşti, pentru vânzarea produselor acesteia 5%, iar pentru cele complementare 7%. A mai reţinut instanţa că pentru perioada mai - octombrie 2000, noiembrie 2000 - octombrie 2001, pentru produsele complementare, pârâta SC O.P. SA Bucureşti şi-a reţinut un comision reprezentând un procent de 95% din adaosul comercial practicat, în condiţiile în care acesta trebuia să fie de 7%, astfel încât suma încasată nejustificat de către pârâtă este de 118.435,88 lei.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Cuitea de Apel Craiova, secţia comercială, care prin Decizia nr. 273 din 10 decembrie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei SC O.P. SA Bucureşti, cu motivarea că pârâta şi-a încălcat obligaţiile contractuale, reţinând un procent mai mare decât cel convenit, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză. A mai reţinut instanţa că neînregistrarea de către pârâtă în contabilitatea proprie a facturii din 3 decembrie 2004, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte existenţa creanţei, care îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 379 C. proc. civ.
Împotriva Deciziei nr. 273 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta SC O.P. SA Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.
În argumentarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut în esenţă că, instanţa a soluţionat în mod eronat cauza, având în vedere că intervenise prescripţia dreptului la acţiune şi că nu a avut în vedere autoritatea lucrului judecat. A mai susţinut recurenta că instanţa a pronunţat o decizie contradictorie, că nu a avut în vedere faptul că creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă, întemeindu-şi întreaga motivare pe raportul comisiei de analiză întocmit de consilierul juridic şi economista societăţii, persoane a căror activitate nu angajează în mod legal societatea. În continuare, a susţinut recurenta că această creanţă nu este lichidă deoarece nu este determinată sau determinabilă printr-un act recunoscut de debitor, iar exigibilitatea nu poate opera nefiind stabilit un termen de scadenţă a facturii.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării susţinerilor recurentei, se impune a fi făcută precizarea că, deşi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta nu a structurat criticile formulate potrivit fiecărui motiv invocat şi mai mult decât atât, nu face altceva decât să reitereze susţinerile făcute în faţa instanţei de control judiciar, fără a dezvolta în concret argumente privind nelegalitatea deciziei recurate.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept tuturor susţinerilor şi criticilor formulate, iar argumentele reţinute din probele examinate au condus în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv. În aceste condiţii, susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa nu a avut în vedere că creanţa nu îndeplineşte condiţiile de a fi certă, lichidă şi exigibilă, nu se susţine, având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă examinarea şi analizarea probatoriului administrat în cauză, în raport de care s-a constatat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 379 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii prin interpretarea greşită a acestuia. Din dezvoltarea criticilor formulate şi analiza deciziei recurate, nu rezultă în ce fel instanţa a denaturat înţelesul actului prin interpretare, altfel spus, care sunt termenii care prin interpretare au lezat conţinutul actului, astfel că, motivul invocat se reduce la simpla invocare a dispoziţiilor legale pretins a fi fost încălcate, fără a avea un fundament legal.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii recurate, încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de control judiciar. Din perspectiva acestui motiv, este de observat de asemenea, că recurenta nu a indicat în mod concret dispoziţia legală încălcată sau aplicată greşit, astfel încât să poată constitui obiect de analiză în calea de atac extraordinară a recursului, care vizează numai nelegalitatea soluţiilor supuse controlului judiciar. Cu toate acestea, analizând decizia recurată prin prisma motivului de nelegalitate invocat şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este corectă, cu respectarea prevederilor art. 969 - 970 C. civ. şi art. 379 C. proc. civ.
Referitor la excepţia autorităţii lucrului judecat, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că asupra acestei probleme s-a pronunţat Curtea de Apel Craiova, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 132 din 23 mai 2007, confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 383 din 6 februarie 2008, ceea ce face imposibilă examinarea acesteia în prezentul ciclu procesual. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, se constată de asemenea, că instanţa a reţinut în mod corect că termenul legal de 3 ani nu s-a împlinit, având în vedere data emiterii facturii 3 decembrie 2004 raportat la data introducerii acţiunii, 13 octombrie 2006.
Faţă de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei SC O.P. SA Bucureşti va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.P. SA Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 273 din 10 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 4049/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3110/2010. Comercial → |
---|