ICCJ. Decizia nr. 3268/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3268/2010
Dosar nr. 3285/3/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 3285/3/2008, reclamanta B.C.R. a chemat în judecată pe pârâţii S.R. prin M.E.F., A.N.A.F. – D.G.F.P. – Vâlcea, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 8.837.168,93 lei, încasată necuvenit plus dobânda legală până la data plăţii efective.
La data de 6 martie 2008, reclamanta a formulat cerere precizatoare arătând că solicită dobânda legală aferentă debitului, de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului.
Prin sentinţa comercială nr. 3296 din 26 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta B.C.R. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P., pârâta fiind obligată să plătească reclamatei suma de 8.837.160,93 lei, reprezentând plăţi nedatorate, actualizată cu rata inflaţiei şi la plata dobânzii legale aferente debitului, de la data intoducerii acţiunii 25 ianuarie 2008 până la data plăţii efective a debitului.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii S.R. prin M.F.P. şi A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta B.C.R. SA pentru a evita începerea urmăririi silite împotriva sa a achitat în contul indicat de pârâta D.G.F.P. Vâlcea suma de 74.280.649.596 lei cu ordinul de plată 667/2005 întrucât prin sentinţa civilă nr. 873/2004 pronunţată de Tribunalul Gorj a fost obligată la plata sumei de 74.280.649.596 lei reprezentând Taxa pe valoare adăugată, majorări şi dobânzi.
Ulterior, prin Decizia comercială nr. 156/283/ COM din 27 aprilie 2005 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia comercială nr. 2908 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis apelul declarat de B.C.R. SA şi schimbată în tot sentinţa nr. 873/2004, în sensul respingerii acţiunii promovată de D.G.F.P. Vâlcea.
După soluţionarea irevocabilă a litigiului, reclamanta B.C.R. SA a solicitat restituirea sumei achitate în baza sentinţei nr. 873/2004 a Tribunalului Gorj, dar pârâta a refuzat restituirea.
Fiind o plată nedatorată, instanţa în temeiul dispoziţiilor art. 1092 alin. (1) şi art. 993 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta la restituirea sumei de 8.837.160,93 lei reprezentând plată nedatorată, sumă actualizată cu rata inflaţiei, plus dobânda legală.
Împotriva deciziei comerciale nr. 3296/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a formulat apel pârâta D.G.F.P. judeţului Vâlcea, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 406 din 30 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În motivarea deciziei menţionate, instanţa a reţinut în esenţă că intimata reclamantă a făcut plata în baza unei hotărâri judecătoreşti care ulterior a fost desfiinţată, situaţie în care obligaţia nu mai exista, fiind lipsită de cauză.
Prin efectuarea plăţii nedatorate s-a născut un raport juridic în temeiul căruia solventul, B.C.R. SA devine creditorul obligaţiei de restituire pentru suma încasată necuvenit, iar accipiensul, D.G.F.P. Vâlcea este debitorul obligaţiei de restituire.
Obligaţia de plată a intimatei reclamante a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, care deşi nu avea caracter irevocabil, a fost executată la cererea apelantei pârâte, risc pe care aceasta şi l-a asumat, nedepunând diligenţe pentru protejarea şi conservarea creanţei sale faţă de adevăratul debitor SC T. SA Berbeşti.
Fiind o plată nedatorată, aceasta trebuie restituită conform art. 1092 C. civ.
Împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a formulat recurs D.G.F.P. a Judeţului Vâlcea, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare la Tribunalul Vâlcea iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., recurenta arată că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 5, art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (4) C. proc. civ.
Obligaţia a luat naştere în localitatea Vâlcea, locul de executare a fost tot la Râmnicu Vâlcea şi nu la Bucureşti cum susţine instanţa de apel.
Greşit a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a intimatei reclamante, încălcându-se dispoziţiile art. 83 alin. (1), art. 133 şi 161 C. proc. civ. şi art. 33 din Statutul Băncii.
Intimata - reclamantă nu a dovedit că avea mandat în procedura de chemare în judecată încălcând dispoziţiile Legii nr. 58/1958 şi a Legii nr. 31/1990, situaţie în care în cauză se impune aplicarea sancţiunii prevăzută de art. 161 C. proc. civ. şi anularea cererii de chemare în judecată formulată cu încălcarea art. 83 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate încălcând astfel dispoziţiile art. 161 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este inadmisibilă întrucât dispoziţiile art. 993 C. civ., stabilesc că dreptul B.C.R. SA de a solicita restituirea a încetat atunci când D.G.F.P. Vâlcea a desfiinţat titlul său de creanţă şi atunci când cel ce a plătit are recurs împotriva adevăratului debitor SC T. SA.
Motivarea sumară dată de instanţa de apel nu a conferit o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză nu este incident art. 993 alin. (2) C. civ., fără să se ţină cont de Decizia nr. 2908/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conform căreia nu există obligaţia de restituire a sumelor pretinse de B.C.R. SA.
Instanţa de apel nu a analizat cronologic motivele de apel, nu a ţinut cont că B.C.R. SA la data de 10 martie 2005 a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva adevăratului debitor, încercând recuperarea creanţei.
De asemenea, nu s-a ţinut cont că B.C.R. SA a făcut o plată voluntară iar recurenta pârâtă a renunţat la întreruperea prescripţiei dreptului de a se înscrie la masa credală a SC T. SA, acţiunea în restituire a plăţii făcute de B.C.R. SA fiind prescrisă conform art. 20 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., nu a analizat probatoriul administrat cu privire la buna credinţă a D.G.F.P. Vâlcea fiind încălcate pe dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., D.G.A.M.C. având calitate de accipiens şi de restituire a plăţii nedatorate.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea încheierii de şedinţă din data de 26 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3285/3/2008 şi restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 45.929 lei ca nefiind datorată.
Intimata B.C.R. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, întrucât în mod corect instanţa de apel a respins excepţiile invocate de apelantă iar pe fond a respins apelul, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 993 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Critica vizând necompetenţa teritorială este neîntemeiată având în vedere dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., raportat la art. 9 C. proc. civ.
Interesul ocrotit prin normele de competenţă teritorială alternativă aparţine reclamantului, astfel încât el este cel care decide, ţinând cont de principiul disponibilităţii care va fi instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului dintre două sau mai multe instanţe deopotrivă de competenţa.
Dispoziţiile art. 10 C. proc. civ., evocate de recurentă, reglementează opt categorii de cereri, într-o eumerare limitată, cu privire la care funcţionează o competenţă teritorială alternativă, dar în speţa de faţă instanţa de apel în mod corect a respins critica vizând necompetenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti având în vedere cadrul procesual stabilit de intimata reclamantă, doi pârâţi din cererea de chemare în judecată având sediul în Bucureşti.
Cum potrivit art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial, iar în cauză reclamanta a investit Tribunalul Bucureşti, instanţa în a cărei rază teritorială are sediul doi pârâţi, această instanţă legal a fost investită să soluţioneze litigiul, excepţia de necompetenţă teritorială fiind corect respinsă de ambele instanţe în raport de dispoziţiile art. 12 şi 9 C. proc. civ.
Corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a intimatei reclamante având în vedere dispoziţiile art. 153 din Legea nr. 31/1998 şi OUG 18/2004.
Potrivit art. 19 din OUG 18 din 17 aprilie 2004 „supravegherea, administrarea şi coordonarea activităţii băncii sunt asigurate de Consiliul de supraveghere ales de A.G.A., fiind format din administratori".
Conform Ordinului Preşedintelui executiv al B.C.R. SA, nr. 588/2006 Direcţia Juridică, prin salariaţii săi, are autoritatea de a semna cererile de chemare în judecată.
În dosarul de fond, sunt anexate documentele care atestă aprobarea Comitetului executiv al B.C.R., cu privire la declanşarea prezentului litigiu, iar valabilitatea Ordinului nr. 588/2006 emis de Preşedintele executiv al Băncii, legalitatea votului Comitetului executiv în raport de Legea nr. 58/1998 şi Legea nr. 31/1990 precum şi erorile vizând actele normative prevăzute de Legea nr. 24/2000 nu au legătură cu excepţia invocată, aspect reţinut corect de instanţa de apel.
În mod corect a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii întrucât motivele invocate au fost calificate ca apărări de fond, fiind analizate în considerentele hotărârii apelate. De altfel, dispoziţiile art. 993 C. civ., plata voluntară, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 64/1995 (Legea nr. 85/2006) au fost analizate de ambele instanţe odată cu soluţionarea pe fond a cauzei, respectându-se accesul la justiţie, ceea ce presupune, în principal, libertatea oricui de a se adresa unei instanţe care să analizeze pe fond litigiul dedus judecăţii.
Recurenta arată că hotărârea recurată are o motivare sumară, fără a se arăta care au fost motivele de fapt şi drept ce au format convingerea instanţei, motive de recurs ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar în speţa de faţă, instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a analizat motivele de apel invocate, iar faptul că a respins excepţia inadmisibilităţii motivând pe scurt hotărârea sa, nu duce la nulitatea hotărârii în condiţiile în care au fost examinate în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., vizând rolul activ al judecătorului, arătând că instanţa nu a luat în considerare înscrisurile depuse la dosar, neţinând cont de toate împrejurările de fapt, dar reaprecierea probelor administrate de către instanţele de fond şi schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se mai pot produce în instanţa de recurs, odată cu abrogarea punctelor 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., prin OUG 138/2004.
Rolul activ al judecătorului are ca scop asigurarea unui echilibru procesual între părţi şi respectarea principiului egalităţii acestora, iar aprecierea probatoriului administrat în cauză nu poate fi criticată în raport de dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
Este adevărat că prin sentinţa nr. 873 din 22 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Gorj a fost admisă acţiunea promovată de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea, iar pârâta B.C.R. SA a fost obligată la plata sumei de 74.200.649.596 ROL reprezentând TVA, majorări şi dobânzi, dar această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia comercială nr. 156/283 din 27 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti irevocabilă prin Decizia nr. 2908/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Executarea sentinţei nr. 873/2004 a fost făcută de intimata reclamantă ca urmare a notificării efectuate de recurenta pârâtă, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 720 C. proc. civ., vizând caracterul executoriu al hotărârilor date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială astfel că nu se poate susţine efectuarea unei plăţi voluntare.
Restituirea plăţii nedatorate este sancţionată printr-o acţiune numită condicţia indebiti sau acţiunea în repetare. Recurenta a solicitat intimatei plata în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ce nu era irevocabilă, lucru cunoscut de aceasta, situaţie în care nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 993 alin. (2) C. civ.
În cazul prevăzut de art. 993 alin. (2) C. proc. civ. (acela când creditorul îşi primeşte plata de la un terţ, nu de la adevăratul debitor), dacă creditorul este de bună credinţă şi desfiinţează titlul său de creanţă, atunci el este eliberat de orice obligaţie de restituire.
Motivul este că fiind plătit, el nu a mai socotit necesar a-şi păstra titlul şi prin urmare, este lipsit de orice mijloace de probă pentru a putea cere plata adevăratului debitor.
Titlul recurentei în baza căruia a primit plata nedatorată a fost sentinţa nr. 873/2004, titlu ce a fost desfiinţat pe cale judecătorească nu din iniţiativa recurentei pârâte în calitate de creditor pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 993 alin. (2) C. civ.
Recurenta pârâtă a fost plătită în raport de sentinţa menţionată mai sus, dar păstrarea titlului nu a depins de creditor ci de legalitatea hotărârii judecătoreşti pusă în executare înainte de a deveni irevocabilă, criticile recurentei vizând aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 993 alin. (2) C. civ., fiind nefondate.
Recurenta pârâtă a primit plata de la un terţ nu de la adevăratul debitor aşa cum susţine în motivele de recurs iar după desfiinţarea titlului sau (respectiv sentinţa nr. 873/2004) avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru recuperarea creanţei bugetare de la adevăratul debitor ţinând cont că la data pronunţării deciziei comerciale nr. 156/283 din 27 aprilie 2005 a Curţii de Apel Craiova, creanţa recurentei împotriva debitoarei SC T. SA nu era prescrisă.
Starea de pasivitate a recurentei pârâte în recuperarea creanţei bugetare nu duce la aplicarea dispoziţiilor art. 993 alin. (2) C. civ., recurenta având obligaţia legală de a lua măsurile necesare pentru recuperarea creanţei prin înscrierea la masa credală în dosarul de faliment al debitoarei SC T. SA şi nu se poate susţine culpa terţului care a făcut plata nedatorată pentru neluarea măsurilor necesare de către creditor pentru întreruperea prescripţiei dreptului de a recupera creanţa.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de Decizia nr. 2908/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar prin această decizie a fost respins recursul declarat de D.G.M.C. împotriva deciziei nr. 156/2005, decizie prin care a fost desfiinţată în tot sentinţa 873/2004 a Tribunalului Gorj (titlu executoriu invocat de recurentă).
Prin Decizia menţionată nu a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat calitatea de accipiens a D.G.A. ci a fost introdusă în cauză conform HG nr. 343/2005 (Ordinul M.F. nr. 343/2005) ţinând cont de atribuţia sa de a administra marii contribuabili.
Chiar recurenta în dosarul de fond a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. arătând că în raport de obiectul litigiului de faţă calitatea procesuală pasivă aparţine D.G.F.P. Vâlcea, instituite cu personalitate juridică.
În concluzie nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat invocată, întrucât prin Decizia comercială nr. 2908/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost reţinută şi nici nu a fost pusă în discuţie calitatea procesuală a D.G.F.P. Vâlcea, organ de colectare a creanţelor bugetare care a primit o plată nedatorată, având calitatea de accipiens în cadrul acţiunii condictio indebiti.
Plata presupune o creanţă, care trebuie stinsă, plata nu este un act unilateral, ci executarea unei obligaţii datorate în virtutea unui raport obligaţional. Creanţa este deci cauza plăţii, când plata este nedatorată, urmează a fi restituită ca fiind lipsită de cauză, iar ceea ce s-a plătit fără să fie datorat, urmează a se restitui (art. 1082) aspecte reţinute corect de ambele instanţe.
Recurenta solicită şi modificarea încheierii de şedinţă din data de 26 iunie 2009 cu consecinţa restituirii taxei de timbru în cuantum de 45.929 lei dar procedura şi cazurile de restituire a taxei de timbru nedatorate sunt reglementate de art. 23 din Legea nr. 146/1997, recurenta putând să-şi valorifice dreptul de restituire în temeiul dispoziţiilor legale evocate având în vedere şi dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ.
Critica, vizând obligaţia timbrării apelului, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, recurenta având posibilitatea de a recupera sumele achitate cu titlu de taxe judiciare în raport de dispoziţiile art. 23 şi 17 din Legea nr. 146/1997 în alt cadru procesul.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta D.G.F.P. – VÂLCEA împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat pârâta D.G.F.P. – VÂLCEA împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3122/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3284/2010. Comercial → |
|---|
