ICCJ. Decizia nr. 3284/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3284/2010
Dosar nr. 1751/3/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 8112 din 26 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 1751/3/2008, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.
A fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti pentru lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtului.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu P. Sector 5, Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că spaţiul cu altă destinaţie, situat în strada Sebastian, sector 5 Bucureşti a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 149 din 29 noiembrie 1999, încheiat între reclamanta şi pârâta SC C. SA, în calitate de mandatar al M. Bucureşti, contract a cărei durată a expirat. Contractul a fost prelungit tacit, reclamanta având achitată chiria la zi, la momentul august 2005.
Raporturile locative ulterioare dintre părţi au fost reglementate de hotărârile C.G.M. Bucureşti nr. 215/2005, nr. 248/2006 şi 32/2007, locatorul calculând chiria conform noilor tarife.
Pentru reînnoirea contractului de închiriere şi în baza procesului-verbal nr. 4422 din 20 decembrie 2006, reclamantul a plătit la data de 8 ianuarie 2009, suma de 1100,26 lei reprezentând garanţie de solvabilitate, echivalentul a 3 chirii lunare.
Spaţiul în litigiu este proprietatea privată a statului fiind înscris în lista spaţiilor de vânzare în baza Legii nr. 550/2002, dar reclamanta este nemulţumită de faptul că vânzarea spaţiului a fost condiţionată de achitarea la zi a chiriei, până la momentul vânzării şi nu până la momentul apariţiei Legii nr. 550/2002.
Conform extrasului de cont din 17 decembrie 2008, la data de 30 noiembrie 2008, SC M. SRL, figura în evidenţele contabile ale pârâtei SC C. SA cu un debit în sumă de 131.764,5 lei, reprezentând contravaloare chirie. Solicitarea reclamantei de a se dispune anularea facturilor emise de pârât a fost apreciată de instanţă, ca neîntemeiată, factura fiscală fiind un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea prestatorului şi a beneficiarului şi nu un act juridic ce poate fi anulat pe calea dreptului comun din motive de nulitate.
Şi cererea de restituire a garanţiei de solvabilitate a fost apreciată, ca neîntemeiată, deoarece rolul garanţiei este de a garanta neplata de către chiriaş a obligaţiilor contractuale. În condiţiile în care reclamanta figurează cu chirii neplătite în valoare de peste 100.000 lei, aferente perioadei 1 decembrie 2006 – 31 iulie 2008, plus penalităţi de întârziere, apare ca vădit neîntemeiată cererea de restituire a garanţiei, până la clarificarea situaţiei acestor debite.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 8112/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a formulat apel reclamanta SC M. SRL, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 180 din 31 martie 2010 a Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea deciziei evocate, Curtea de Apel a reţinut că instanţa de fond, ţinând cont de principiul disponibilităţii, s-a pronunţat în limitele investirii sale având în vedere precizarea de acţiune formulată de reclamantă.
Contractele de închiriere nu au încetat de drept odată cu publicarea listelor cu imobilele supuse Legii nr. 550/2002 privind vânzarea-cumpărarea spaţiilor comerciale proprietatea privată a statului, reclamanta apelantă având posibilitatea de a-şi valorifica drepturile decurgând din Legea nr. 550/2002 pe cale unei acţiuni separate, nu pe cale incidentală.
Contractul deţinut cu privire la spaţiul din strada S. a fost prelungit în favoarea reclamantei apelante, intimata pârâtă SC C. SA emiţând facturi pentru chiria datorată, tarifele avute în vedere fiind cele reglementate de hotărârile C.G.M.B. nr. 215/2005, nr. 248/2006 şi nr. 32/2007.
Restituirea garanţiei de solvabilitate solicitată de apelanta reclamantă a fost apreciată, ca neîntemeiată, în condiţiile în care în evidenţele contabile ale intimatei pârâte sunt înregistrate debite reprezentând contravaloare chirie.
Corect au fost admise excepţiile invocate prin încheierea din 14 aprilie 2009 întrucât P.M.B. nu poate sta în judecată având în vedere dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. şi de altfel M.B. şi P.S. 5 – Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 nu deţinea calitatea procesuală pasivă în raport de petitul acţiunii precizate, raporturile juridice derulându-se între apelantă şi SC C. SA.
Reclamanta SC M. SRL a formulat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 180/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti solicitând admiterea recursului şi pe cale de consecinţă anularea facturilor fiscale reprezentând contravaloare chirie pentru spaţiul din strada S., facturi emise unilateral de intimata pârâtă SC C. SA după data de 5 decembrie 2002 şi obligarea pârâtei de a restitui garanţia de solvabilitate încasate ilegal, în baza hotărârii C.G.M.B. nr. 215/2005.
Cererea de recurs a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 2, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că în faza procesuală a apelului nu a fost respectat principiul continuităţii, al stabilităţii şi a distribuirii aleatorii a dosarelor, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004.
Instanţa de apel a interpretat greşit sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi greşit a respins apelul, ca nefondat, în condiţiile în care prin hotărârea apelată se prevede clar dreptul de a face apel împotriva deciziei în termen de 15 zile.
Au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 550/2002 a Hotărârii C.G.M.B. nr. 271/2002 şi a Hotărârii C.G.M.B. nr. 215/2006.
Respingând apelul, ca nefondat, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., fiind obligată să verifice stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi aplicarea legii, ceea ce nu a făcut.
Hotărârea pronunţată în apel nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 296 şi 297 C. proc. civ., soluţia dată fiind contrară dispoziţiilor legale invocate.
Instanţa de fond a admis excepţiile invocate de pârâta M.B. şi P. Sector 5 în condiţiile în care Legea nr. 550/2002 stabileşte clar obligaţiile P.G. şi ale P.S. 5 Bucureşti.
Din data de 5 decembrie 2002 şi până la data vânzării spaţiului SC M. SRL deţine spaţiul în baza unui antecontract de vânzare cumpărare conform Legii nr. 550/2002 care nu prevede plata chiriei până la data vânzării. SC M. SRL are asupra spaţiului în litigiu un drept de creanţă pentru investiţiile realizate, drept recunoscut prin Legea nr. 550/2002 care prevede deducerea valorii investiţiilor.
Afirmaţia conform căreia SC M. SRL trebuie să plătească chirie pentru spaţiul ocupat, până la data vânzării este ilegală, intimata încasând chirie fără a avea acest drept.
Intimata P.S. 5 Bucureşti a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, arătând că faţă de petitul acţiunii nu poate avea calitate procesuală în condiţiile în care raporturile juridice sunt stabilite între reclamantă şi SC C. SA. Şi intimatul M.B. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia recurată în limitele controlului de legalitate, având în vedere criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Acest motiv de recurs este incident în ipoteza în care, după începerea dezbaterilor în fond, a intervenit o schimbare în compunerea completului de judecători, precum şi atunci când o astfel de schimbare apare după închiderea dezbaterilor, astfel că judecătorii care dau hotărârea sunt alţii decât cei care au participat la dezbaterile judiciare asupra fondului.
Numele judecătorilor care au participat la dezbateri, precum şi semnăturile acestora rezultă din cuprinsul hotărârii şi al încheierii premergătoare, art. 261 pct. 1 şi 6 C. proc. civ.
În speţa de faţă, dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 17 martie conform încheierii premergătoare iar Decizia recurată a fost pronunţată la data de 31 mai 2010 de aceiaşi judecători care au participat la dezbateri, în cauză fiind respectate dispoziţiile Legii nr. 304/2004 şi ale Regulamentului de Ordine Interioară, astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ., nu este incident în cauză.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege evocat având în vedere că acest text de lege vizează situaţia în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare şi precise.
Instanţa de apel nu „interpretează sentinţa pronunţată de prima instanţă" aşa cum susţine recurenta ci verifică în limitele cererii de apel conform art. 295 alin. (1) stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către instanţă.
În urma verificărilor făcute în raport de dispoziţiile art. 294 – art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel a adoptat soluţia conform art. 297 C. proc. civ., în sensul respingerii apelului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, apreciind că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.
Art. 282 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurent, are menirea de a determina cu exactitate obiectul apelului precum şi instanţa competentă în soluţionarea apelului, iar termenul de apel de 15 zile este prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., partea interesată având dreptul să promoveze calea de atac în termenul invocat.
Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-şi găseşte incidenţe în speţă, întrucât recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva celor două ipoteze reglementate de textul evocat: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Afirmaţia în sensul că „instanţa de apel a încălcat grav cu intenţie prevederile codului de procedură penală privind judecarea apelului, a prevederilor Legii nr. 550/2002, a hotărârii C.G.M.B. nr. 215/2006 şi a hotărârii C.G.M.B. nr. 3/2005 nu au suport probator în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat în limitele investirii sale conform dispoziţiilor art. 294 – art. 295 C. proc. civ., şi a analizat hotărârea recurată din perspectiva criticilor formulate în apel. Instanţa de apel nu a verificat condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru cumpărarea spaţiului în baza Legii nr. 550/2002 având în vedere obiectul acţiunii, aşa cum a fost precizată la data de 5 ianuarie 2009 şi 20 ianuarie 2009.
Recurenta a deţinut spaţiul situat în Bucureşti strada S. în baza contractului de închiriere nr. 149/1999 prelungit prin tacita relocaţiune.
Locaţiunea este un contract sinalagmatic ce dă naştere la obligaţii reciproce între părţi iar plata chiriei este obligaţia locatarului în raport de dispoziţiile art. 1429 C. civ. Obligaţia de plată a chiriei pentru spaţiile ocupate nu a încetat odată cu adoptarea Legii nr. 550/2002, iar recurenta are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile decurgând din actul normativ arătat în alt cadru procesual, aspect reţinut corect de instanţa de apel.
Anularea facturilor emise de intimata pârâtă, reprezentând contravaloare chirie, nu poate fi dispusă în raport de dispoziţiile Legii nr. 550/2002, întrucât această lege nu reglementează raporturile locative ci vânzarea spaţiilor comerciale proprietatea privată a statului.
Hotărârile C.G.M.B. nr. 215/2005, nr. 248/2006 şi 327/2007, au stat la baza întocmirii facturilor reprezentând contravaloare chirie, ţinând cont de tarifele indicate, fără să poată fi reţinută fraudarea legii aşa cum susţine, având în vedere obiectul acţiunii precizate.
În condiţiile în care garanţia de solvabilitate a fost depusă pentru a garanta plata chiriei de către chiriaş, iar în contabilitatea intimatei, pârâta figurează cu debite reprezentând chirie în mod corect s-a respins cererea de restituire a garanţiei fără a se putea spune că instanţa a încălcat hotărârile C.G.M.B. nr. 215/2005, nr. 248/2006 şi nr. 3272007.
În mod corect au fost respinse criticile vizând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.B. şi a P.S. 5 Bucureşti, Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 ţinând cont de petitul acţiunii.
Facturile a căror nulitate a fost solicitată şi garanţia de solvabilitate, au fost emise în baza raporturilor locative stabilite de recurenta reclamantă cu intimata pârâtă SC C. SA şi nu în baza Legii nr. 550/2002.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 180 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 180 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3268/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3288/2010. Comercial → |
|---|
