ICCJ. Decizia nr. 3177/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3177/2010
Dosar nr. 6016/114/2007
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 6016/114/2007 reclamanta SC R.L. SRL Râmnicu Sărat a chemat în judecată pe pârâta SC L.F. SRL Râmnicu Sărat, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 410.223,36 lei daune interese, datorate pentru repararea prejudiciului generat de nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de a-i furniza energie electrică, la plata dobânzii legale în materie comercială, de la data scadenţei şi până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 426 din 11 mai 2009 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a fost respinsă acţiunea formulată de către aceasta.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta SC R.L. SRL a dobândit prin cumpărare de la SC M. SA (societate în faliment) două imobile situate în oraşul Râmnicu Sărat str. Puieşti, astfel cum sunt descrise în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 13 iunie 2002 de B.N.P. V.V.
În cuprinsul contractului este înserată o clauză specială, conform căreia cumpărătoarei i se rezervă, pe toată perioada construcţiei, dreptul de a i se furniza energie electrică contra cost, din postul de transformare a energiei electrice proprietatea SC L.F. SRL, conform obligaţiei asumată de această din urmă societate în procesul verbal de licitaţie din 8 septembrie 2000, pârâtul dobândind la rândul său, în cadrul aceleiaşi proceduri de faliment, un alt imobil ce a aparţinut fostei SC M. SA.
La rândul său, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1065 din 17 decembrie 2002, autentificat de B.N.P. V.V., reclamanta a vândut către SC E. SRL (în prezent SC A.R. SRL) imobilul cumpărat la licitaţia din 8 septembrie 2000, în cuprinsul contractului nefiind prevăzute nici un fel de clauze speciale referitoare la modalitatea de furnizare a energiei electrice.
Ulterior, prin contractul de închiriere nr. 292 din 20 ianuarie 2003, autentificat de acelaşi notar, SC E. SRL, în calitate de locator a închiriat reclamantei aceleaşi spaţii care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fără ca în contract să fie înserate clauze cu privire la modalitatea de furnizare a energiei electrice.
Prima instanţă a apreciat că în momentul în care reclamanta a înstrăinat imobilele dobândite în urma licitaţiilor organizate în procedura de faliment, nu putea transmite şi obligaţia pârâtei de a asigura furnizarea energiei electrice.
De altfel, prin sentinţa nr. 384 din 21 noiembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 1011/2004 al Tribunalului Buzău, pârâta din cauza de faţă a fost obligată la furnizarea de energie electrică către SC A.R. SRL (fostă SC E. SRL) proprietara actuală a imobilelor aflate în folosinţa reclamantei.
S-a mai apreciat de către prima instanţă că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind răspunderea delictuală civilă, fapta pârâtei, de a nu furniza energie electrică, neputând fi apreciată ca o faptă ilicită, de natură a trage această răspundere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC R.L. SRL.
Prin Decizia nr. 100 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod corect a reţinut prima instanţă că prin faptul vânzării imobilului proprietatea sa, către SC E. SRL, prin contractul nr. 1065 din 17 decembrie 2002, în care nu s-a prevăzut nicio clauză privind furnizarea energiei electrice, reclamanta şi-a pierdut dreptul de a i se furniza energie electrică din postul trafo proprietatea pârâtei, drept înscris numai în primul contract de vânzare-cumpărare a spaţiului, cel cu nr. 29 din 13 iunie 2002.
Prin sentinţa nr. 384 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Buzău s-a stabilit că, potrivit procesului-verbal de licitaţie din 8 mai 2002, reclamanta era obligată să furnizeze energie electrică tuturor agenţilor economici care au dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor ce au fost adjudecate prin licitaţie publică, or, la data pronunţării acestei hotărâri reclamanta nu mai era proprietara imobilului, ci doar locatară a acestuia, nefiindu-i transmis dreptul a i se furniza energie electrică de către pârâtă.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel, că în speţă nu este vorba de o obligaţie „propter rem" deoarece, nu există o lege sau o convenţie intervenită între părţile din proces care să reglementeze obligaţia intimatei-pârâte de a furniza energie electrică intimatei-reclamante.
De asemenea, instanţa de apel a concluzionat că refuzul pârâtei-intimate de a furniza energie electrică din postul trafo proprietatea sa, nu poate fi calificat drept fapt juridic ilicit.
Criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 977, 978, 981 şi 982 C. civ., cu trimitere la clauzele contractului încheiat între reclamantă şi cumpărătoarea SC E. SRL, nu pot fi reţinute, deoarece exced cadrului procesual stabilit de către reclamantă, făcând trimitere la răspunderea contractuală şi nu la răspunderea delictuală.
În acest sens se arată că nu există nicio clauză contractuală din care să rezulte că intenţia părţilor a fost de a transfera locatarei dreptul de a primi energie electrică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.L. SRL aducându-i următoarele critici.
1. Instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii.
Astfel, din procesul-verbal de licitaţie din 8 septembrie 2000 rezultă obligaţia pârâtei SC L.F. SRL de a furniza energie electrică celorlalţi adjudecatari, această obligaţie fiind una propter rem.
Practic, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile sentinţei nr. 384 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Buzău, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă, aceeaşi pârâtă, ca în speţa de faţă, a fost obligată să furnizeze energie electrică către SC A.R. SRL (fostă SC E. SRL).
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1426 C. civ., potrivit cărora" locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea căşunată lui prin faptul unei a treia persoane .. locatarul are însă facultatea de a reclama în contra-le în numele său personal".
Recurenta-reclamantă susţine că folosinţa sa a fost tulburată prin-un fapt ilicit, cauzator de prejudicii, săvârşit de către pârâtă, astfel că el are la îndemână o acţiune în despăgubire împotriva autorului faptei ilicite.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a reţinut că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
În mod corect a stabilit atât instanţa de apel cât şi prima instanţă că obligaţia de a furniza energie electrică, există în sarcina reclamantei numai în ce priveşte pe proprietarii celorlalte active cumpărate la licitaţie publică în urma falimentului SC M. SA.
În acest sens este şi sentinţa nr. 384 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Buzău, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă şi prin care se statuează acelaşi lucru, şi anume faptul că prin procesul-verbal de licitaţie din 8 mai 2002 pârâtei SC L.F. SRL îi incumbă obligaţia de a asigura furnizarea energiei electrice către ceilalţi adjudecatari.
Ce nu înţelege reclamanta recurentă este tocmai faptul că la momentul la care a formulat cererea de chemare în judecată ea nu mai era proprietara spaţiului respectiv, proprietară devenind SC E. SRL (actuală SC A.R. SRL) şi că numai aceasta avea posibilitatea de a cere respectarea de către pârâta SC L.F. SRL a obligaţiei de a furniza energia electrică, posibilitate pe care, de altfel, a şi valorificat-o prin sentinţa nr. 384/2005 a Tribunalului Buzău.
Prin urmare, aşa cum s-a stabilit şi prin sentinţa mai sus amintită, numai persoanele fizice sau juridice care au calitatea de proprietari ai spaţiilor adjudecate în urma procedurii falimentului SC M. SA, prin licitaţia organizată la data de 8 mai 2002 (sau succesorii acestora), au calitatea de a cere pârâtei respectarea obligaţiei de a le fi furnizată energie electrică de la postul trafo aflat pe spaţiul adjudecat de această societate, prin acelaşi proces-verbal de licitaţie, obligaţie convenţională asumată în cuprinsul acestui proces-verbal.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1426 C. civ., deoarece fapta celei de a treia persoane, în cauza de faţă pârâta SC L.F. SRL, nu este o faptă ilicită.
Aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa nr. 384/2005 a Tribunalului Buzău, fapta pârâtei de a întrerupe alimentarea cu energie electrică a spaţiului deţinut la acea dată, cu nume de proprietar, de către SC E. SRL, constituie doar o încălcare a obligaţiei asumate prin procesul-verbal de licitaţie din 8 mai 2002 (deci obligaţie convenţională) şi nu poate fi invocată de către reclamantă, ci doar de către proprietarul imobilului respectiv, care la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu mai era reclamanta, ci SC A.R. SRL, aşa după cum în mod corect au stabilit şi instanţele de fond.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.L. SRL RÂMNICU SĂRAT împotriva deciziei nr. 100 din 17 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3176/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3183/2010. Comercial → |
|---|
