ICCJ. Decizia nr. 3186/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3186/2010
Dosar nr. 14772/3/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 14772/3 din 8 aprilie 2009, reclamanta SC G.P. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC S.S. SRL Bucureşti solicitând instanţei, ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 încheiat între părţi şi să o oblige la plata cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 10563 din 2 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 18 septembrie 2007, între reclamantă, în calitate de parte a asociaţiei formată de SC G. SA, B.G. SRL, T. SRL, C.T. SRL, I. SRL, T. SRL, G. SRL şi pârâta SC S.S. SRL s-a încheiat Acordul de subcontractare, din care rezultă că în cazul în care asociaţia va fi declarată câştigătoare, aceasta va încheia cu pârâta un contract pentru părţile care-i revin din contractul principal încheiat între asociaţie şi beneficiarul A.N.C.P.I.
Cum licitaţia a fost câştigată de respectiva asociaţie, a fost încheiat contractul de servicii nr. 349975 din 28 februarie 2008, contract încheiat în conformitate cu prevederile OUG nr. 34/2006.
Ulterior, în baza acestui contract între reclamanta SC G.P. SRL şi pârâta SC S.S. SRL s-a încheiat contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008.
Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a acestui contract de servicii, invocând, ca motiv de nulitate, frauda la lege, deoarece contractul a fost încheiat cu încălcarea prevederilor OUG nr. 34/2006, părţile fiind puse în situaţia juridică de achizitor de servicii publice şi respectiv de prestator, reclamantei lipsindu-i capacitatea de folosinţă specială, pe motiv că nu poate achiziţiona servicii publice supuse procedurii reglementate de OUG nr. 34/2006, iar pârâtei lipsindu-i capacitatea de folosinţă specială, în sensul că nu poate presta servicii publice de natura celor reglementate de OUG nr. 34/2006.
Prima instanţă a reţinut că, în speţa de faţă, nu poate fi reţinută frauda la lege, deoarece contractul respectiv a fost încheiat conform Acordului de subcontractare şi în aceleaşi condiţii ca şi contractul de achiziţie publică încheiată între asociaţia din care face parte şi reclamanta şi, respectiv, A.N.C.P.I.
S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte contractul de achiziţie publică nr. 349975 din 28 februarie 2008, încheiat între asociaţie şi A.N.C.P.I., acesta produce efecte doar între părţile contractante, în timp ce contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 produce efecte doar între reclamantă şi pârâtă.
Prin urmare, s-a reţinut că acest din urmă contract nu intră sub incidenţa OUG nr. 34/2006, fiind un contract comercial încheiat între persoane juridice de drept privat.
Faptul că în cuprinsul acestui contract reclamanta este numită achizitor iar pârâta prestator, nu este de natură a modifica natura contractului, dintr-un contract comercial încheiat între persoane juridice de drept privat, într-un contract de achiziţie publică, supus prevederilor OUG nr. 34/2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC G.P. SRL.
Prin Decizia comercială nr. 18 din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia de necompetenţă funcţională, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin contractul nr. 349975 din 28 februarie 2008 încheiat între A.N.C.P.I. şi asociaţia de firme din care face parte şi reclamanta, contract încheiat în conformitate cu prevederile OUG nr. 34/2006, s-a convenit executarea unor servicii publice, iar prin art. 20 pct. 1 şi art. 20 pct. 2 alin. (2) din contract s-a prevăzut că, în situaţia în care prestatorul subcontractează părţi din contract, aceste contracte se vor încheia în aceleaşi condiţii în care s-a încheiat contractul de achiziţii publice.
Prin urmare, în mod greşit a reţinut prima instanţă că respectivul contract, încheiat între reclamantă şi pârâtă, este unul încheiat între subiecţi de drept privat, când de fapt contractul subsecvent se supune termenilor contractuali şi legii incidente contractului cadru.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi f) şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, contractele de achiziţii publice reprezintă acte de drept public iar litigiile în legătură cui acestea intră sub incidenţa jurisdicţiei contenciosului administrativ.
S-a mai reţinut că, în cauză, deşi s-a respectat competenţa materială, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile Legii nr. 304/2004 art. 36 alin. (3), prin care se reglementează competenţa funcţională a secţiilor tribunalului, în raport de natura cauzei, se impune ca sentinţa apelată să fie desfiinţată, iar cauza să fie trimisă, spre competentă soluţionare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.S. SRL aducându-i următoarele critici:
1. Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 158 şi 159 C. proc. civ., deoarece competenţa funcţională nu este o competenţă de ordine publică, neîncadrându-se în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 159 C. proc. civ.
Se apreciază de către recurentă că excepţia necompetenţei funcţionale nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac a apelului, excepţia invocată nefiind una de ordine publică.
Dispoziţiile procedurale referitoare la normele de competenţă se referă la instanţă şi nu la secţiile instanţei respective.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 137 C. proc. civ., deoarece, în cazul în care instanţa de apel ar fi apreciat că excepţia de necompetenţă funcţională poate fi invocată pentru prima dată în faţa sa, faţă de faptul că motivele invocate în susţinerea excepţiei constituie însăşi motivele cererii introductive, trebuia să unească excepţia cu fondul pentru a putea da o soluţie legală şi temeinică.
3. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de servicii nr. 441 din 2 iunie 2008 şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 34/2006.
În acest sens, recurenta susţine că respectivul contract, ce face obiectul cauzei, este un contract de sine stătător, căruia i se aplică dispoziţiile dreptului comun, nefiind aplicabile dispoziţiile OUG nr. 34/2006, recurenta invocând dispoziţiile art. 1 3 şi 8 din acest act normativ.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Prima critică nu poate fi reţinută.
Astfel, deşi instanţa de apel vorbeşte de competenţa materială funcţională a instanţelor, în fapt este vorba despre competenţa materială procesuală, această competenţă fiind în raport de natura cauzei, or, din acest punct de vedere hotărârea instanţei de apel este legală.
Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii separate pentru cauze comerciale şi respectiv pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, această normă nefiind numai una de organizare judecătorească ci şi una de competenţă materială procesuală, în funcţie de natura cauzei deduse judecăţii, competenţa materială funcţională referindu-se, într-adevăr, la nivelul instanţei (judecătorie, tribunal, curte de apel).
A interpreta altfel prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 ar însemna să nu se dea eficienţă acestora, oricare secţie din cadrul tribunalului putând să judece orice litigiu de orice natură, pe motiv că se respectă competenţa materială funcţională, or, acest lucru fiind, în mod evident, de neacceptat.
Prin urmare, excepţia necompetenţei materiale procesuale (aceasta fiind de fapt excepţia invocată, pentru că se face referire la natura litigiului) se poate ridica chiar şi în recurs, deci cu atât mai mult în calea de atac a apelului, aceasta fiind una de ordine publică, pct. 3 al art. 159 C. proc. civ., trebuind să fie reinterpretat în acest sens, mai ales că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se pot înfiinţa tribunale specializate în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) din aceeaşi lege, or, dacă aceste tribunale specializate ar fi fost înfiinţate deja (aşa după cum prevede legea), ar fi existat, în mod evident „o altă instanţă" chiar în sensul prevăzut de pct. 3 al art. 159 C. proc. civ.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Dacă instanţa de apel ar fi unit excepţia cu fondul, abia atunci ar fi încălcat competenţa materială funcţională, lipsind părţile de un grad de jurisdicţie, acţiunea trebuind să fie introdusă la tribunal şi nu la curtea de apel.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 286 alin. (3), raportat la art. 287 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 34/2006, în forma care era în vigoare în anul 2008 (înainte de apariţia OUG nr. 72/2009 şi respectiv a OUG nr. 76/2010) pentru litigiile apărute după încheierea contractului de achiziţie publică este competentă numai instanţa de judecată, potrivit Legii nr. 554/2004.
Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Într-adevăr, potrivit art. 20 pct. 1 din contractul nr. 349975 din 28 februarie 2008 rezultă că prestatorul are obligaţia de a încheia contacte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care a semnat şi el contractul cu achizitorul, iar potrivit art. 20 pct. 2 alin. (2) din acelaşi contract, contractele încheiate de prestator cu subcontractanţii se constituie în anexe la contractul de achiziţie publică.
Acest lucru rezultă şi din art. 4 pct. 1 al contractului ce face obiectul prezentei cauze, rezultând astfel că pârâta a fost declarată subcontractant în cadrul contractului principal de achiziţie publică.
Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că acest contract este un contract accesoriu la contractul principal, şi prin urmare el se supune dispoziţiilor OUG nr. 34/2006.
Dată fiind această situaţie, în mod legal instanţa de apel a reţinut că revine Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei de faţă, ca primă instanţă.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 18 din 18 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3183/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3189/2010. Comercial → |
|---|
