ICCJ. Decizia nr. 3201/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3201/2010
Dosar nr. 4915/1/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanţă, la data de 5 mai 2009, sub nr. 2728/30/2009 reclamanţii M.T. reprezentat prin P., C.L.M. Timişoara, P.M. Timişoara în contradictoriu cu pârâta SC L. SRL au solicitat obligarea la plata debitului în cuantum de 157.231,41 lei, reprezentând diferenţa de chirie restantă în sumă de 11.666,76 lei, majorări de întârziere în sumă de 143.680,31 lei şi penalităţi în sumă de 1.884,34 lei calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situat în Timişoara str. 16 Decembrie 1989 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că, spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situat în Timişoara, str. 16 decembrie 1989, a fost închiriat către SC L. SRL, în baza contractului de închiriere nr. 660/1999 şi potrivit clauzelor contractelor de închiriere anterior menţionate, respectiv art. 4 alin. (2), chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale C.L.M. Timişoara. În acest sens, se arată că, succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiţii, încheierea valabilă a contractului determină părţile să-şi asume toate obligaţiile stipulate în clauzele contractuale.
H.C.L.M. Timişoara nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabileşte în art. 1 că „începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe m.p., la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă".
Prin apărările făcute pârâta a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1153 din 24 noiembrie 2009, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe cale de consecinţă a respins ca prescrisă acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că raporturile dintre părţi au natură convenţională, guvernate fiind de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legislaţiei civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă, iar veniturile realizate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale aşa cum sunt definite de art. 21 C. proCod Fiscal, deoarece provin din închirieri şi nu din impozite, taxe sau alte contribuţii, neavând relevanţă faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local.
Prin urmare, pârâţii trebuiau să se adreseze instanţei în termenul general de prescripţie de 3 ani, instituit de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, în speţă nefiind incident termenul de prescripţie de 5 ani instituit de Codul fiscal.
Cum reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 28 februarie 2003, ultima zi a perioadei care sa efectuat actualizarea chiriei, şi nu au făcut dovada că ar fi intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de prescripţie de trei ani, instanţa constată că dreptul la acţiune al acestora era prescris la data introducerii cererii, 5 mai 2009. Prescrise sunt şi cererile privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a majorărilor de întârziere deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii (majorări, penalităţi, dobânzi).
Răspunzând criticilor formulate de reclamantă Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr. 68 din 12 aprilie 2010, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei instanţa de control judiciar a reţinut că pârâţii, ignorând reglementarea generală în materie raportat la care trebuiau să se adreseze instanţei în termenul general de prescripţie de 3 ani, instituit de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, au considerat, în mod greşit că ar fi incident termenul de prescripţie de 5 ani instituit de Codul fiscal, deşi nu se poate reţine că, în speţa dedusă judecăţii ar fi vorba despre creanţe fiscale.
Faţă de intervenirea prescripţiei în privinţa debitului principal, sancţiunea intervine şi raportat la cererile accesorii, adică cererile privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a majorărilor de întârziere deoarece potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii (majorări, penalităţi, dobânzi).
Deşi s-ar putea invoca faptul că debitoarea a beneficiat de o amânare la plată, ca urmare a recalculării chiriei intervenite în urma adoptării H.C.L.M. Timişoara nr. 18 din 20 iulie 2004, în care se stipulează că achitarea chiriei aferente anului 2001 se poate face fără calcularea accesoriilor până la data de 31 decembrie 2004, şi că, datorită acestei dispoziţii termenul de plată ar începe să curgă din data de 1 ianuarie 2005, această susţinere nu se regăseşte în dispoziţiile contractuale ori în cele din legea cadru, Decretul nr. 167/1958.
Astfel, fiind vorba, în speţă, de o dispoziţie unilaterală, neînsuşită de chiriaşă în nici un mod, după cum rezultă din probele dosarului, clauza nu poate fi opozabilă părţii care nu a participat la adoptarea acesteia, neexistând o convenţie a părţilor contractuale ci doar o măsură adoptată de locator.
Pe de altă parte, renunţarea la beneficiul termenului de prescripţie trebuie efectuată de cel în favoarea căruia curge, respectiv de debitor, pentru a i se putea opune o nouă perioadă în interiorul căruia să facă plata datorată, sau în interiorul căreia creditorul să poată introduce o acţiune. Nu se poate reţine că prelungirea unui termen de plată, doar de către creditor, fără a fi însoţită de acordul debitorului, ar produce efecte juridice.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamantul, criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că s-a ignorat faptul că pârâta nu a respectat principiul potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" respectiv clauza prevăzută şi acceptată fără obiecţiuni aşa cum rezultă din contractul de închiriere.
Referitor la excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune recurenta consideră că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
Recursul este nefondat.
Noţiunea de creanţă fiscală se defineşte ca o datorie publică, o plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucura de anumite servicii prestate de organele de stat. În această situaţie procedura de recuperare a acestor fel de datorii este de natură administrativă, prin executare silită, prin emiterea titlurilor executorii direct de către organele fiscale, fără a fi nevoie de instanţa judecătorească.
Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani, nu de 5 ani, iar acţiunea de chemare în judecată a recurenţilor-reclamanţi era demult prescrisă, atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, cât şi sub aspectul accesoriilor (majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente debitului) faptul că, s-au emis hotărâri de către recurenţi în mod unilateral referitor la prelungirea termenului de plată a diferenţei de chirie nu sunt relevante şi nu sunt de natură să modifice termenul de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Nu a existat nici un acord între părţi cu privire la o eventuală plată a diferenţei de chirie.
Rezultă deci că pretenţiile recurentei cu privire la diferenţa de chirie nu constituie creanţe bugetare la care se aplică termenul de prescripţie de 5 ani potrivit art. 21 din OG nr. 92/2003, care sunt executorii de drept la scadenţă, ci constituie creanţe din surse extrabugetare la care se aplică prevederile legislaţiei comerciale ale contractului de închiriere nr. 660/1999 şi implicit ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă care prevede că termenul de prescripţie a datoriilor comerciale este de 3 ani.
În aceste condiţii văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.T. prin P. şi C.L.M. Timişoara împotriva deciziei nr. 68/ A din 12 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3197/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3220/2010. Comercial → |
|---|
