ICCJ. Decizia nr. 3230/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3230/2010
Dosar nr.6/62/2006
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamanţii S.Z., S.I., C.I. şi M.M.J. au chemat în judecată pe pârâtele SC I. SA, SC E.U.A. SRL, SC E.S.D. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a A.G.E.A. a SC I. SA, din data de 16 martie 2006, precum şi a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de aceasta cu celelalte pârâte, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta SC I. SA a depus întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii acţiunii, iar pe fond solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâta SC E.U.A. SRL a depus întâmpinare invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de primul capăt de cerere.
Pârâta SC E.U.A.P. SRL a formulat şi cerere de intervenţie în interesul pârâtei SC I. SA cu privire la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă.
Prin sentinţa civilă nr. 36/ CC din 20 octombrie 2009, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.U.A. SRL, a respins excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei. Totodată, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtei şi a compensat între părţi cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că excepţia tardivităţii acţiunii este nefondată, întrucât fiind acţiune în nulitate absolută, conform art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată este imprescriptibilă extinctiv.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.U.A. SRL cu privire la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, instanţa a apreciat că şi aceasta este nefondată, întrucât acţiunea de fond a fost formulată în contradictoriu cu societatea pârâtă, dar în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere relativ la nulitatea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu această parte, nu şi în privinţa primului capăt de cerere privind nulitatea hotărârii A.G.E.A.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că motivele invocate la pct. 2, 3, 4 şi 5, relative la adoptarea A.G.E.A. exclusiv în interesul acţionarului majoritar, cauză falsă şi ilicită a hotărârii A.G.E.A., încălcarea dispoziţiilor art. 127 şi 163 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu au fost dovedite de către reclamanţi conform art. 1169 C. civ., iar în ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 163 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată, privind neparticiparea cenzorilor la A.G.E.A., aceasta este lipsită de temei legal, întrucât dispoziţia legală vizată a fost abrogată.
Cât priveşte primul motiv de nelegalitate al A.G.E.A. din 16 martie 2006, referitor la fraudarea intereselor societare prin aprobarea vânzării unor imobile importante ale societăţii la un preţ subevaluat, acesta nu mai subzistă, întrucât imobilul a fost înstrăinat, astfel cum rezultă din actul de vânzare – cumpărare din 14 decembrie 2006, la preţul de piaţă corect.
Relativ la soluţia de compensare a cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că reclamanta – pârâtă este în culpă procesuală întrucât prin A.G.E.A. din 16 martie 2006, a aprobat vânzarea imobilului la un preţ de piaţă subevaluat provocând prezentul litigiu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, pârâţii, criticând greşita soluţionare a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, întrucât reclamanţii cunoşteau de la primul termen de judecată că vânzarea imobilului s-a făcut la preţul de piaţă corect, astfel încât continuarea procesului le este imputabilă. În plus, compensarea cheltuielilor de judecată nu se poate face global.
Prin Decizia nr. 33/ Ap din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia comerciala, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa cu privire la cheltuielile de judecată, compensând cheltuielile până la concurenţa sumei de 45.815 lei şi obligând reclamanţii la plata în solidar a sumei de 66.871 lei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că faţă de considerentele reţinute de instanţa de fond şi care nu au fost criticate în apel, acestea nu mai pot fi cenzurate de curtea de apel, reţinându-se soluţia instanţei de fond privind culpa comună a părţilor. Susţinerile apelantei privind cunoaşterea preţului la primul termen de către reclamanţi nu se justifică, a reţinut instanţa de apel, faţă de nedepunerea contractelor de vânzare - cumpărare şi faţă de data întocmirii raportului de expertiză – 28 iulie 2006.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta şi reclamanţii, criticând Decizia recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că potrivit art. 276 C. proc. civ., instanţa poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată, doar în ipoteza în care pretenţiile unei părţi au fost încuviinţate în parte. Întrucât, în speţă, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă în tot, singura soluţie era de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 C. proc. civ.
Ca atare, a arătat că recurenta – pârâtă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat, recurenţii – reclamanţi au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., întrucât atâta timp cât s-a reţinut de instanţa de fond culpa comună a părţilor în proces, compensarea făcută de instanţa de apel până la concurenţa sumei celei mai mici, anihilează efectele compensării, întrucât intimata – pârâtă a făcut cheltuieli mai mari decât recurenţii - reclamanţi.
În subsidiar, recurenţii - reclamanţi au arătat că instanţa de apel a redus nejustificat cuantumul cheltuielilor efectuate de aceştia, neluând în calcul suma de 7.010 lei reprezentând diferenţă de onorariu de expertiză, iar în cazul compensării până la suma cea mai mică aceasta este de 55.525,04 lei astfel încât rezultă o diferenţă de 57.161,58 lei.
Recurenţii reclamanţi au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de recurenta – pârâtă ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat de pârâtă este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 276 C. proc. civ.: Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor", iar potrivit art. 274 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".
Se reţine că dispoziţiile legale privind obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are la bază noţiunea de culpă procesuală în promovarea sau continuarea procesului civil.
Din analiza textelor de lege menţionate, Înalta Curte reţine că noţiunea de culpă procesuală se raportează, în acest cadru legislativ, la soluţia dată de instanţa de judecată. Ca atare, culpa procesuală nu poate fi analizată şi reţinută prin raportare la alte elemente de fapt din dosarul pricinii şi făcând abstracţie de soluţia pronunţată în cauză.
Regula în materie de cheltuieli de judecată o reprezintă dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care face referire la partea care cade în pretenţii, vizând o soluţie de admitere/respingere în întregime a pretenţiilor uneia dintre părţi.
Dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., reprezintă excepţia în domeniu, în sensul că, pentru ipoteza unei încuviinţări în parte a pretenţiilor fiecărei părţi, este posibilă compensarea cheltuielilor de judecată.
Analizând conţinutul dosarului de fond, Înalta Curte reţine că, deşi instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, iar pârâta nu a formulat pretenţii proprii pe cale reconvenţională, fiind deci în ipoteza legală prevăzută de art. 274 C. proc. civ., a dispus compensarea cheltuielilor de judecată ale părţilor, reţinând culpa procesuală a pârâtei prin raportare la ale elemente de fapt decât soluţia dată, aspect ce contravine dispoziţiilor legale citate. În plus, nefiind în ipoteza reglementată de art. 276 C. proc. civ., instanţa de fond nu putea să aplice soluţia propusă de acest text de lege, respectiv compensarea cheltuielilor de judecată, nefiind dată o soluţie de încuviinţare în parte a acţiunii de fond.
Aspectele reţinute în considerente, relative la culpa procesuală pârâtei întrucât a provocat continuarea procesului prin adoptarea unei A.G.E.A. nelegale, exced dispoziţiilor legale în materie de cheltuieli de judecată, nefiind dată o sentinţă prin care să se constate nelegalitatea acestei hotărâri A.G.E.A., cu atât mai mult cu cât motivele din acţiunea introductivă de instanţă vizează o multitudine de aspecte privind nelegalitatea respectivei hotărâri.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut, la rândul său, o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., în soluţionarea apelului, dispunând compensarea cheltuielilor de judecată până la concurenţa sumei cele mai mici, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti de încuviinţare în parte a pretenţiilor reclamanţilor, şi cu neobservarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., aplicabile în speţă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă şi va modifica soluţia instanţei de apel, în sensul că va admite apelul pârâtei şi va schimba în parte sentinţa de fond, obligând reclamanţii la plata în solidar a sumei de 112.686 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii – reclamanţi, analizând criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Faţă de motivaţia expusă pe larg în precedent, Înalta Curte a reţinut neaplicarea în speţă a ipotezei legale prevăzută de art. 276 C. proc. civ., dispoziţii legale a căror aplicare o susţin recurenţii – pârâţi.
Ca atare, Înalta Curte, reţinând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nu poate analiza criticile vizând modul în care au fost compensate cheltuielile de judecată de către instanţa de apel, susţinute de recurenţii – reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii – reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul pârâtei SC I. SA BRAŞOV împotriva deciziei nr. 33/ Ap din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 36 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o schimbă în parte şi obligă reclamanţii la plata în solidar a sumei de 112.686 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.Z., S.I., C.I. şi M.M.J. împotriva deciziei nr. 33/ Ap din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3228/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3231/2010. Comercial → |
|---|
