ICCJ. Decizia nr. 3234/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3234/2010
Dosar nr. 282/1371/2008
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureş, la data de 8 mai 2008, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.I. SRL, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la ridicarea platformei betonate şi la demolarea gardului construit în faţa imobilului situat în Târgu Mureş. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la respectarea dreptului de servitute (parcare) în faţa halei, proprietatea reclamantei şi a cheltuielilor de judecată aferente procesului.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând instanţei să constate inexistenţa dreptului de servitute de trecere a pârâtei-reclamante pe terenul înscris în CF 96276/N Târgu Mureş.
La data de 26 mai 2008, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu SC A.C.I. SRL, solicitând instanţei să oblige pârâta să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la proprietatea reclamantei şi să desfiinţeze gardul despărţitor edificat. Pârâta a formulat cerere de suspendare a judecăţii, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului 10887/320/2007 şi respectiv, a dosarului 3030/320/2008.
Prin sentinţa comercială nr. 1418 din 3 iunie 2009, Tribunalul Comercial Mureş a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei şi a admis acţiunea precizată, obligând pârâta la ridicarea platformei betonată şi la demolarea gardului, precum şi la respectarea dreptului de servitute (parcare) în faţa halei proprietatea reclamantei. Totodată, a fost obligată pârâta la 2019,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională şi a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu, obligând pârâta să desfiinţeze gardul despărţitor edificat şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Tribunalul a luat act de renunţarea intervenientei la judecata capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilele proprietatea intervenientei, constatând rămasă fără obiect excepţia de litispendenţă invocă în cauză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de suspendare aceasta este nefondată, conform art. 244, pct. 1 C. proc. civ., întrucât dosarul nr. 10887/320/2007 soluţionat în prima instanţă de tribunal şi aflat la curtea de apel în calea de atac, are ca obiect acţiunea intervenientei din prezenta cauză împotriva pârâtei privind obligarea acesteia să nu obstrucţioneze accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul proprietatea acesteia, iar dosarul nr. 3030/320/2008 aflat pe rolul judecătoriei are obiect acţiune în grăniţuire, astfel încât soluţionarea niciuneia dintre cererile formulate în prezenta cauză nu depinde de soluţia dată în acest dosar.
În ceea ce priveşte acţiunea prezentă, tribunalul a reţinut că prin contractul autentic nr. 3753 din 13 septembrie 2001, reclamanta a dobândit calitatea de proprietar asupra unei părţi din terenul în suprafaţă de 10.328 m.p. aflat până la acest moment în proprietatea pârâtei. Până în anul 2008, accesul reclamantei la imobilele proprietatea sa s-a făcut pe poarta principală folosită şi de pârâtă.
Ca atare, au existat două fonduri învecinate, conform art. 576 C. civ., respectiv fondul cu nr. cadastral 799/1 şi cel cu nr. 799/2, cel de-al doilea fond fiind înstrăinat succesiv, prin acte autentice, către reclamantă şi intervenientă. Tribunalul a reţinut, însă, că acestor două cumpărătoare li s-au transmis doar cote ideale de proprietate, întrucât fondul cu nr. 799/2 înstrăinat nu a fost niciodată dezmembrat, astfel încât, reclamanta se învecinează simultan cu reclamanta şi intervenienta.
Cât priveşte izvorul dreptului de servitute invocat de reclamantă, tribunalul a reţinut că acesta este convenţional, art. 7 din contractul 3753 din 13 septembrie 2001 încheiat de reclamanta cu pârâta, consfinţind un atare drept de servitute.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată în parte, întrucât conduita firească a pârâtei era obţinerea mai întâi a unei soluţii în acţiunea în grăniţuire şi, abia apoi edificarea gardului despărţitor. De altfel, edificarea gardului este incompatibilă cu soluţia dată de Tribunalul Mureş, în dosarul 10887/320/2007, chiar dacă nu irevocabilă, de obligare a pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul proprietatea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta, criticând hotărârea atacată întrucât, datorită înstrăinărilor succesive către reclamantă şi către intervenientă, raporturile de vecinătate nu mai sunt stabilite cu fondul proprietatea reclamantei, ci cu acela aparţinând intervenientei. Ca atare, clauza nr. 2 alin. (1) lit. a), b) şi c) din contractul încheiat cu recurenta şi-a pierdut eficacitatea datorită reconfigurării raporturilor de vecinătate, după înstrăinarea către pârâtă în 2005 a unei noi suprafeţe de teren, reclamanta având acces la imobilele sale pe terenul proprietatea intervenientei.
Prin Decizia nr. 15/ A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, înlăturând şi dispoziţia privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta şi pe aceea privind renunţarea la capătul de cerere relativ la obligarea pârâtei să permită accesul mijloacelor de transport ale intervenientei la imobilul aparţinând acesteia.
Totodată, a fost obligată intervenienta la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanta, şi apelanta la 1000 cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut că situaţia actuală a fondurilor celor trei părţi în litigiu este rezultatul unor înstrăinări succesive de către pârâtă a unor suprafeţe de teren către reclamantă şi intervenientă, însă susţinerile apelantei în sensul că fondurile reclamantei şi pârâtei nu sunt vecine sunt infirmate atât de planşele foto cât şi de constatările la faţa locului de instanţa de apel.
Cât priveşte existenţa dreptului de servitute, curtea de apel a reţinut ca temeinică hotărârea primei instanţe, faţă de clauza nr. 7 lit. a), b) şi e) din contractul părţilor.
S-a mai reţinut că, prin edificarea gardului despărţitor, apelanta pârâtă a încălcat dreptul de servitute al intimatei reclamante, obligând-o pe aceasta să ajungă la propriul fond pe terenul proprietatea intervenientei cu care reclamanta nu are raporturi juridice.
Instanţa de apel a respins şi susţinerile privind caducitatea clauzei vizând dreptul de servitute din contractul părţilor, întrucât acest drept s-a născut pe cale convenţională, astfel încât se poate stinge doar prin acordul părţilor.
Curtea de apel a apreciat, însă, că apelul este întemeiat în ceea ce priveşte cererea de intervenţie, întrucât, faţă de poziţia fondului deţinut de aceasta în proprietate, are acces la drumul public, iar pe de altă parte între apelantă şi intervenientă există un alt litigiu privind tocmai dreptul de acces al acestei părţi la propriul fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta-pârâtă, criticând Decizia atacată pentru motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate recurenta-pârâtă a arătat că instanţele de fond au interpretat greşit clauza inserată de părţi în art. 7 din contractul încheiat, reţinând eronat că se instituie un drept de servitute în favoarea intimatei-reclamante, drept ce nu rezultă nici expres, şi nici implicit din conţinutul acestui articol.
În realitate, a arătat recurenta, intimata-reclamantă a avut doar un drept de acces la imobilul proprietatea acesteia, până la momentul la care recurenta a înstrăinat imobilul din faţa halei intimatei, aspect omis de către instanţele de fond.
Cât priveşte reconfigurarea raporturilor de vecinătate, recurenta-pârâtă a arătat că în prezent fondurile deţinute de aceasta şi de intimata-reclamantă nu mai sunt limitrofe, întrucât între acestea se interpune terenul proprietatea intervenientei.
Recurenta a arătat că reclamanta a avut un drept de acces pe terenul proprietatea recurentei doar până la momentul 2005, când recurenta a înstrăinat o suprafaţă de teren către intimata-intervenientă, pentru că până la acest moment aceasta era singura cale de acces. În prezent însă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, intimata - reclamantă are acces pe terenul intimatei-interveniente, prin aceeaşi poartă de acces ca şi aceasta.
Prin urmare, înstrăinarea efectuată de recurentă în anul 2005 a unei suprafeţe de teren către intimata-intervenientă şi edificarea unei porţi de acces pe fondul acesteia a determinat caducitatea clauzei inserate în art. 7 din contractul încheiat cu intimata – reclamantă, în 13 septembrie 2001, care nu conţine nicio clauză de inalienabilitate pentru recurentă pentru terenul ce constituie cale de acces la imobilul proprietatea intimatei -reclamante.
2. Curtea de apel, a arătat recurenta-pârâtă, a interpretat contractul părţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 977 C. civ., care consacră principiul voinţei reale a părţilor contractante, întrucât intenţia reală a părţilor la data înserării clauzei nr. 7 lit. a), b şi e din contract a vizat doar situaţia în care pentru a avea acces la imobilul său, intimata-reclamantă trebuia să folosească terenul proprietatea recurentei, iar nu şi ipoteza în care terenul din faţa imobilului intimatei-reclamante, este în proprietatea unui terţ, respectiv, intervenienta - în interes propriu.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 576 C. civ., privind servitutea convenţională şi ale art. 616 – art. 617 C. civ., întrucât toleranţa de trecere de care a beneficiat intimata-reclamantă nu este servitute de trecere. În plus, între cele două fonduri nu mai există o stare de vecinătate.
Cât priveşte obligarea recurentei la ridicarea platformei betonate, recurenta a arătat că aceasta a fost edificată pe terenul proprietatea intervenientei, şi-i aparţine, astfel încât recurenta nu poate să execute obligaţia de ridicare a acestei platforme betonate care nu-i aparţine.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate vizează greşita interpretare a clauzei înserată în art. 7 lit. a), b) şi c) din contractul încheiat între recurenta-pârâtă şi intimata-reclamantă, întrucât instanţele de fond au reţinut în mod greşit că o atare clauză instituie un drept de servitute în favoarea intimatei-reclamante, în realitate fiind instituit un drept de trecere temporară.
O atare critică nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât clauza înserată de părţi în art. 7 lit. a), b) şi c) din contract este neîndoielnică, sub aspectul instituirii în favoarea intimatei-reclamante a unui drept de trecere asupra curţii recurentei-pârâte, instanţele de fond reţinând întocmai înţelesul acestui act juridic. Ca atare, susţinerile recurentei-pârâte relative la existenţa unor diferenţe între dreptul de trecere şi dreptul de servitute nu pot fi primite de Înalta Curte, fiind lipsite de orice suport juridic atâta timp cât de esenţa servituţii este instituirea unui drept de trecere în favoarea fondului dominant.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-pârâte în sensul că dreptul de trecere al intimatei reclamante a fost limitat în timp până la data înstrăinării către intimata intervenientă, a unor suprafeţe de teren, de către recurentă, în cursul anul 2005, întrucât o atare interpretare ar încălca tocmai principiul voinţei reale a părţilor contractante prevăzut de art. 977 C. civ. şi principiul forţei obligatorii a contractelor, conform art. 969 C. civ., atâta timp cât nici în contractul încheiat în 13 septembrie 2001 între părţile în proces şi nici într-un eventual act adiţional ulterior nu s-a prevăzut o astfel de limitare temporară.
Aspectul că intimata-reclamantă ar putea avea acces la drumul public şi pe terenul proprietatea intervenientei, prin poarta de acces edificată de aceasta este fără relevanţă, în speţă întrucât, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, între cele două intimate nu s-au stabilit raporturi juridice în virtutea cărora intimata-reclamantă să aibă un drept de servitute pe fondul proprietatea intervenientei. În schimb, clauza înserată în art. 7 din contractul încheiat cu recurenta a rămas în vigoare, neputându-se reţine caducitatea acesteia, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, întrucât, pe de o parte, este necesar acordul de voinţă al părţilor contractante pentru încetarea efectelor unei atare clauze, mutuus dissedsus, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, iar pe de altă parte nu a fost prevăzută revocarea acestor clauze pentru ipoteza vânzării ulterioare a unor suprafeţe de teren de către recurenta-pârâtă.
Totodată, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte în sensul că fondurile deţine de aceasta şi intimata-reclamantă nu se mai învecinează, întrucât o atare susţinere privesc aspecte ce ţin de temeinicia hotărârilor date, fiind în legătură cu administrarea probelor de către instanţele de fond care au stabilit că o atare afirmaţie a pârâtei este contrazisă de probele administrate.
Nici susţinerea recurentei în sensul că în anul 2005 a înstrăinat către intimata-intervenientă suprafaţa de teren care constituie calea de acces către fondul proprietatea intimatei – reclamante nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, o atare susţinere este infirmată de probele administrate, conform celor susţinute anterior, iar pe de altă parte, în contractul de înstrăinare încheiat de recurentă cu intervenienta, în interes propriu nu s-a stipulat că terenul este grevat de un drept de servitute în favoarea intimatei - reclamante.
Cât priveşte cea de-a doua critică de nelegalitate, relativă la greşita interpretare şi aplicare a legii, în speţă, art. 977 C. proc. civ. şi art. 616 – art. 617 şi art. 576 C. civ., Înalta Curte reţine că se reiau de către recurenta-pârâtă în dezvoltarea acestui motiv, criticile formulate în cadrul primului motiv de nelegalitate, relative la existenţa temporară a unui drept de trecere în favoarea reclamantei, doar până la înstrăinarea din anul 2005, la inexistenţa unui drept de servitute, ci doar a unui drept de acces, şi, respectiv, la absenţa stării de vecinătate între cele două fonduri, aspecte asupra cărora Înalta Curte s-a aplecat în cadrul analizei primului motiv de recurs, apreciind că atare critici sunt nefondate, pentru considerentele deja expuse.
Relativ la ultimul aspect învederat privind faptul că platforma betonată este pe terenul proprietatea intervenientei şi este edificată de aceasta, astfel încât nu poate fi ridicată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că este vorba de o chestiune de fapt, analizată deja de instanţele de fond, şi care nu poate fi criticată în faţa instanţei de recurs, întrucât ţine exclusiv de administrarea probelor.
Pentru considerentele mai sus invocate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.I. SA TÂRGU-MUREŞ împotriva deciziei nr. l5/ A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3232/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3236/2010. Comercial → |
|---|
