ICCJ. Decizia nr. 3244/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3244/2010
Dosar nr. 3795/86/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1741 din 26 octombrie 2009, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T. SA în contradictor cu pârâta P.M. SUCEAVA pentru lipsă de calitate procesual – pasivă, subsecvent admiterii excepţiei cu acest obiect; a respins acţiunea în contradictor cu pârâtul M. SUCEAVA prin primar, ca nefondată; a admis acţiunea faţă de pârâta GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT nr. 1 G. SUCEAVA, pe care, în consecinţă, a obligat-o la plata sumei de 143.943,43 lei cu titlu de penalităţi de întârziere către reclamantă.
Instanţa de fond, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primăriei a reţinut temeinicia acesteia în raport de prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, instituţia „Primăriei" fiind un organ administrativ, fără personalitate juridică.
Cu referire la pârâtul M. SUCEAVA, judecătorul fondului a constatat că acesta nu este parte în contractul nr. 2536/2006, astfel încât prin obligarea lui la plată s-ar încălca principiul relativităţii efectelor actelor juridice.
Pe fond, reţinând că pârâta, unitate de învăţământ, parte în contractul în speţă, nu a contestat cuantumul sumelor de plată, în raport de prevederile art. 769, instanţa de fond a obligat-o la plată. Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 23 din 18 martie 2010, a admis apelul declarat de reclamanta SC T. SA SUCEAVA împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis acţiunea şi faţă de pârâtul M. SUCEAVA prin primar, obligându-l în solidar cu intimata la plata sumei de 143.943,43 lei penalităţi de întârziere şi 4.132 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de plată a pârâtului rezultă din lege, respectiv din dispoziţiile art. 13 alin. (1) din OG nr. 32/2001, art. 167 alin. (1) şi (2) lit. b) din Legea învăţământului nr. 84/1995, art. 25 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală conform căruia persoanele fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor de gospodărire comunală sunt obligate să achite contravaloarea facturilor în termen de 30 de zile de la data emiterii facturilor. S-au invocat, de asemenea, şi dispoziţiile art. 42 alin. (9) din Legea nr. 51/2006 prin care a fost abrogată Legea nr. 326/2001 care stabilesc că utilizatorii serviciilor de utilităţi publice sunt obligaţi să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate în termen de 15 zile de la primirea facturilor.
S-a statuat că răspunderea M. Suceava este una delictuală în temeiul art. 998 C. civ.
În contra acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. Suceava prin primar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în a cărei dezvoltare invocă.
- caracterul contractual al penalităţilor şi faptul că nefiind parte în contract, pe care nu l-a semnat, acesta fiind încheiat de reclamantă numai cu pârâta unitate de învăţământ, nu are calitate procesual pasivă calitate care reprezintă identitatea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în raportul dedus judecăţii;
- interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează solidaritatea art. 42 C. com., acesta neavând aplicabilitate în speţă;
- întreaga motivaţie a instanţei de apel este fondată pe dispoziţiile OUG nr. 32/2001 care reglementează obligaţia autorităţii administraţiei publice locale de a finanţa învăţământul preuniversitar, raporturi administrative, nu contractuale din care curge obligaţia de plată a penalităţilor.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului dezvoltând ideea că finanţatorul centrului bugetar se subrogă în obligaţia de plată a acestuia, preluând obligaţiile contractuale, inclusiv clauza penală, centrul bugetar având calitatea de ordonator terţiar de credite.
Recursul este fondat pentru considerentele care urmează:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretenţiile în sumă de 143.943,43 lei reprezentând penalităţi calculate în baza şi conform Cap. IX: Răspunderea contractuală din contractul nr. 2536/2006 încheiat între reclamanta SC T. SA Suceava şi pârâta Grădiniţa cu program prelungit nr. 1 G. Suceava.
Prin urmare, obligaţia de plată are un izvor contractual, situaţie în care devin operante principiile consacrate de art. 969 şi 973 C. civ., pacta sunt servanda şi relativităţii efectelor contractului în sensul în care convenţiile legal făcute au putere de lege numai între părţile contractante şi îşi produc efectele numai între acestea nu şi faţă de terţi dat fiind relativismul lor.
Cum recurentul pârât nu este nici parte şi nici succesor în drepturi în contractul invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată drept izvor al obligaţiei de plată a penalităţilor, ci terţ, soluţia instanţei de apel de a-i angaja răspunderea solidară este nelegală în raport cu textele de lege mai sus invocate cât şi cu prevederile art. 1041 C. civ., conform cărora „obligaţia solidară nu se prezumă, ea trebuie să fie stipulată expres", regulă care nu încetează „decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii".
2. În acest sens este şi art. 167 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de utilităţi în speţă, care include cheltuielile materiale şi serviciile în finanţarea de bază care se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale, atât finanţarea de bază cât şi finanţarea complementară făcându-se pe bază de contract, întocmit conform normelor metodologice pentru finanţarea învăţământului preuniversitar, încheiat între directorul unităţii de învăţământ preuniversitar şi primarul localităţii în a cărei rază teritorială se află unitatea de învăţământ, contract ce se încheie în 30 de zile de la data aprobării bugetului local, sumele reprezentând finanţarea de bază şi complementară fiind înscrise în bugetul de venituri şi cheltuieli al unităţii de învăţământ [(art. 167 alin. (1) şi (3)].
Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte anual de fiecare unitate de învăţământ preuniversitar de stat, se aprobă şi se execută potrivit prevederilor legale în vigoare, directorul unităţii de învăţământ preunversitar de stat fiind ordonator terţiar de credite.
Prin urmare, unitatea de învăţământ preuniversitar angajează cheltuieli în limita propriului său buget de venituri şi cheltuieli alimentat de la bugetul de stat prin bugetul local pe bază de contract.
Aşa fiind, eventuala răspundere a administraţiei locale poate fi angajată numai în baza acestui contract şi numai faţă de unitatea de învăţământ preuniversitar în baza aceluiaşi principiu al relativităţii efectelor contractului fiind exclusă o eventuală răspundere a sa şi mai ales una solidară, faţă de un terţ, cu care numai unitatea de învăţământ preuniversitar a contractat în baza propriului său buget de venituri şi cheltuieli.
În acest context, invocarea de către instanţa de apel a unei răspunderi a pârâtului recurent în temeiul legii şi în baza art. 998 C. civ., este neavenită câtă vreme atât obligaţia de plată a penalităţilor cât şi obligaţia de finanţare au un izvor contractual.
De altfel, la momentul intrării în vigoare a art. XIII(1) din OUG nr. 32/2001 invocat de instanţa de apel conform căruia „Începând cu anul 2001 finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază acestea îşi desfăşoară activitatea", cu excepţiile pe care acesta le prevedea, art. 170 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 modificată avea următoarea redactare compatibilă cu textul de mai sus: „Sistemul de finanţare a învăţământului asigură descentralizarea gestionării fondurilor şi permite implicarea comunităţilor locale în alocarea de măsuri financiare suplimentare pentru învăţământ".
Acest text de lege a fost însă modificat prin Legea nr. 354/2004 de modificare şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, în sensul că „sistemul de finanţare a învăţământului preuniversitar de stat asigură descentralizarea fondurilor la nivelul unităţilor de învăţământ. Modalităţile concrete de proiectare, repartizare şi execuţie bugetară a fondurilor destinate învăţământului preuniversitar de stat se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a guvernului elaborate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice şi cu Ministerul Administraţiei şi Internelor cu consultarea Federaţiilor sindicale reprezentative din învăţământ şi a structurilor asociative ale administraţiei publice".
Aceeaşi lege de modificare a Legii învăţământului stabileşte prin art. II că pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem de finanţare şi administrare a unităţilor de învăţământ în întregul sistem de învăţământ preuniversitar de stat sistemul de finanţare de bază a unităţilor din învăţământul preuniversitar prevăzut la art. 167 – art. 170 şi la art. 174 din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare se aplică începând cu anul financiar 2005 iar judeţele care aplică sistemul de finanţare de bază în anii 2005 şi 2006 se nominalizează prin hotărâre a guvernului.
În acest context legislativ, de reglementare a unui nou sistem de finanţare a unităţilor de învăţământ în întregul sistem de învăţământ preuniversitar prin Legea nr. 354/2004 de modificare şi completare a Legii învăţământului nr. 84/1995, vechiul sistem de finanţare reglementat prin art. XIII din OUG nr. 32/2001 fiind astfel înlocuit, această din urmă reglementare a rămas fără teren de aplicare, devenind caducă, situaţie în care, şi din acest punct de vedere, invocarea ei ca temei în Decizia recurată este nelegală.
Aşa fiind, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate, cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac conform art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel pe care astfel o modifică în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta SC T. SA Suceava.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M. SUCEAVA prin primar împotriva deciziei nr. 23 din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot Decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC T. SA Suceava împotriva sentinţei nr. 1741 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secţia comercială, contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3242/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3249/2010. Comercial → |
|---|
