ICCJ. Decizia nr. 3285/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3285/2010
Dosar nr. 2666/112/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1308 din 9 decembrie 2008 pronunţată după casare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului Municipiul Bistriţa, prin primar, ca neîntemeiată.
A admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă împotriva reclamantului şi l-a obligat pe reclamant să-i plătească pârâtei suma de 52.597 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse la imobilul situat în municipiul Bistriţa. L-a obligat pe reclamant să-i plătească pârâtei suma de 3.773,25 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune din 14 octombrie 1998 pentru imobilul în discuţie, efectele contractului încetând la data de 31 decembrie 1998 prin ajungere la termen, iar prin art. 64 a fost inserată de către părţi o clauză conform căreia tacita locaţiune nu operează, situaţie care a fost recunoscută de altfel şi de către reclamant în acţiunea introductivă.
În aceste condiţii, instanţa a reţinut că una dintre condiţiile pentru exercitarea acţiunii ar fi fost absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, această condiţie nefiind îndeplinită întrucât din momentul expirării contractului de locaţiune, respectiv 31 decembrie 1998, reclamantul a avut la îndemână acţiunea în evacuare, în paralel cu posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru chiria pe care ar fi putut-o încasa de la următorii chiriaşi.
Instanţa de fond nu a reţinut nici faptul că pârâta s-ar fi îmbogăţit fără just temei întrucât de la data expirării contractului imobilul a fost liber, nemaifiind ocupat de către pârâtă, iar reclamantul nu a depus diligenţe de a prelua acest imobil la data încetării contrctului de locaţiune, astfel că nu poate fi obligată pârâta la plata unei sume aşa cum a solicitat reclamantul cu titlu de daune interese.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională a pârâtei, prima instanţă a constatat că pârâta a efectuat la imobilul din litigiu îmbunătăţirile menţionate în raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond nr. 9371/190/2005, astfel că reclamantul a fost obligat să plătească contravaloarea acestor îmbunătăţiri care se ridică la suma de 52.597 lei şi în aceste condiţii instanţa de fond a admis cererea reconvenţională a pârâtei şi l-a obligat pe reclamant la plata acestor amenajări.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. ca parte căzută în pretenţii, reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând contravaloare expertiză, onorariu avocaţial şi taxă de timbru în sumă de 3.773,25 lei.
Prin Decizia nr. 22 din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Bistriţa, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1308 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, pe care a menţinut-o în întregime.
A obligat pe apelant să-i plătească intimatei SC O. SRL Bistriţa suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de închiriere pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât cea de locuinţă din 14 octombrie 1998 pentru imobilul situat în Municipiul Bistriţa.
Potrivit art. 16 din contract, efectele contractului încetează la data de 31 decembrie 1998 prin ajungere la termen, iar prin alin. (4) a fost inserată de către părţi o clauză conform căreia tacita locaţiune nu operează.
În ce priveşte existenţa îmbunătăţirilor efectuate de către pârâta reclamantă reconvenţional – potrivit raportului de expertiză administrat rezultă că au fost aduse îmbunătăţiri imobilului reclamantului, în cuantum de 52.597 lei, care se impune a fi restituite – aşa cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă.
Instanţa de fond în mod corect a reţinut că pârâta nu s-a îmbogăţit fără just temei prin folosirea în continuare a imobilului, întrucât de la data expirării contractului imobilul a fost liber, nemaifiind ocupat de către pârâtă, iar reclamantul nu a depus diligenţe de a prelua acest imobil la data încetării contractului de locaţiune, astfel că nu poate fi obligată pârâta la plata unei sume aşa cum a solicitat reclamantul cu titlu de daune interese.
Din această perspectivă nu se poate dispune evacuarea pârâtei dintr-un spaţiu pe care nu îl foloseşte şi nici nu poate fi obligată la plata lipsei de folosinţă a imobilului. La fel nu poate fi instituit nici un drept de retenţie asupra imobilului, dreptul de retenţie fiind o garanţie la îndemâna celui care are folosinţa imobilului – pentru recuperarea creanţei născute în legătură cu lucrul.
Reclamantul nefiind îndreptăţit la plata folosului de tras este de prisos a mai analiza dacă o parte din acest folos este prescris prin raportarea la perioada în care s-a născut şi la momentul la care a fost solicitat.
Faţă de cele ce preced, curtea de apel a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Bistriţa, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1308 din 9 decembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 2.666/112/2008 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care a menţinut-o în întregime şi a obligat reclamantul apelant să plătească intimatei SC O. SRL Bistriţa suma de 400 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul Municipiul Bistriţa, prin primar, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea în întregime a apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a respinge în întregime acţiunea introductivă şi de a admite cererea reconvenţională aşa cum a fost precizată.
Invocând incidenţa în speţă a condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată următoarele:
Instanţa de fond a admis în întregime cererea reconvenţională. Unul dintre petitele acesteia este şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în municipiul Bistriţa obiect al litigiului. La acest capăt de cerere nu s-a renuţat.
În motivare instanţa de apel reţine că nu se impune instituirea unui drept de retenţie. Luând în considerare această motivaţie apelul trebuia admis şi sentinţa modificată în sensul respingerii cererii privind dreptul de retenţie.
În motivarea incidenţei în speţă a condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9, arată că:
Instanţa de fond nu indică nici un text de lege pe care îşi motivează sentinţa. În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, imobilul este înscris în domeniul public al municipiului Bistriţa şi nu poate face obiectul unui asemenea drept, asemenea bunuri fiind inalienabile, insesizabile şi nu pot face obiectul executării silite.
În acest sens recurentul precizează că a depus Hotărârea Consiliului local al municipiului Bistriţa nr. 149/2005 şi invocă prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia - art. 11.
Instanţele statuează în mod contradictoriu, astfel nu se poate admite în întregime cererea reconvenţională atâta vreme cât aceasta are şi un capăt de cerere subsidiar de instituire a dreptului de retenţie.
În ceea ce priveşte reţinerea că sumele s-au prescris, aceasta este nelegală, astfel în speţă nu a operat prescripţia, fiind incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 art. 16. De asemenea, este incident şi art. 17 privind întreruperea prescripţiei. În ceea ce priveşte acţiunea de fond, ea este o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză admisibilă, iar cererea reconvenţională este neîntemeiată şi prin prisma prevederilor art. 1435 C. civ., respectiv chiriaşul este răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forţă majoră, sau prin defect de construcţie, sau că focul a venit de la o casă vecină. Or, în motivarea cererii reconvenţionale se arată că asemenea îmbunătăţiri ar fi fost efectuate ca urmare a unui incendiu.
Recursul este fondat şi va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Faptul că reclamantul în preambulul recursului solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea în întregime a apelului şi apoi respingerea în întregime a acţiunii şi admiterea cererii reconvenţionale este în mod evident o greşeală de redactare, deoarece toată argumentaţia recursului este în sensul solicitării admiterii recursului, modificării sentinţei, admiterii acţiunii principale precizate şi respingerii cererii reconvenţionale – cum de altfel şi concluzionează recurentul în partea finală a recursului.
Pe fond, în ce priveşte susţinerea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs astfel formulat nu este întemeiat, întrucât nu se constată o contradicţie între dispozitivul şi considerentele deciziei recurate şi nici ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond. De asemenea, nu se regăseşte niciun drept de retenţie, instituit de tribunal, ca instanţă de fond, în favoarea pârâtei, iar faptul că s-a menţionat în dispozitiv că acţiunea a fost admisă, dar nu s-a consemnat expres doar „în parte" nu este un motiv de natură să afecteze soluţia pronunţată, care altfel nu conţine în sine nicio contradicţie, neputând fi considerat decât ca o omisiune în redactarea dispozitivului, de natura unei erori materiale.
Recursul se constată a fi întemeiat numai sub aspectul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte acţiunea principală se reţine că aceasta este întemeiată.
Astfel, se constată că, în speţă, contractul a încetat la data de 31 decembrie 1998 şi tacita relocaţiune nu a operat deoarece părţile au înlăturat caracterul dispozitiv al acestei norme juridice prin clauza prevăzută la art. 16 alin. (4) din contract.
Pârâta datorează daune interese, întrucât după expirarea termenului de închiriere, chiar dacă nu a mai folosit spaţiul, nu l-a predat reclamantului, aceasta intenţionând să-l cumpere, astfel cum rezultă din actele dosarului.
Este însă întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu privire la sumele solicitate de reclamant pe perioada 1 ianuarie 1999 – 24 mai 2001, cursul prescripţiei fiind întrerupt la data de 24 mai 2001, astfel cum rezultă din procesul verbal de conciliere încheiat între părţi – pârâta recunoscând debitul restant şi solicitând compensarea cu contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul obiect al litigiului [art. 1, art. 3 şi art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958]. Drept urmare, pârâta datorează reclamantului 23.255 lei reprezentând daune interese.
În ce priveşte capătul de cerere privind evacuarea pârâtei din spaţiu se constată că a rămas fără obiect, întrucât pârâta nu mai deţine posesia spaţiului de mai mulţi ani (dosar fond) şi va fi respins în consecinţă.
Faţă de faptul că efectele contractului încheiat între părţi a încetat la data de 31 decembrie 1998, prin ajungere la termen, cererea reconvenţională formulată de către pârâtă la 21 februarie 2006 se constată a fi prescrisă.
Astfel fiind, se va admite recursul declarat de reclamant, va fi modificată în tot Decizia recurată, va fi admis apelul formulat de reclamant şi se va schimba în tot sentinţa apelată.
Va fi admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei 1 ianuarie 1999 – 24 mai 2001.
Se va constata încetarea efectelor contractului de închiriere din 14 octombrie 1998.
Se va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Bistriţa, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 22 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal. Modifică în tot Decizia recurată, admite apelul formulat de reclamantul Municipiul Bistriţa, prin primar, împotriva sentinţei nr. 1308 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi schimbă în tot sentinţa apelată.
Admite în parte acţiunea principală şi respinge în tot, ca prescrisă, cererea reconvenţională.
Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei 1 ianuarie 1999-24 mai 2001.
Constată încetarea efectelor contractului de închiriere din 14 octombrie 1998.
Obligă pârâta la 23.255 lei daune interese către reclamant.
Respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3277/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3302/2010. Comercial → |
|---|
