ICCJ. Decizia nr. 325/2010. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 325/2010

Dosar nr.5812/44/2005

Şedinţa publică de la 2 februarie 2010

Prin sentinţa comercială numărul 60 din 13 mai 2005 a Tribunalului Brăila s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploieşti - S.D.F.E.E. Brăila împotriva pârâtei SC J.A. SA Brăila şi în consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.521.866.778 lei penalităţi de întârziere şi 76.352.771 lei cheltuieli de judecată.

În motivare s-a reţinut că, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 37/2004 privind măsurile de diminuare a arieratelor din economie, tribunalul nu este competent să se pronunţe în cauză asupra legalităţii măsurilor dispuse de SC F.D.F.E.E.E.M.N. SA Ploieşti, referitor la aplicarea acestui act normativ.

S-a considerat că penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă prin acţiunea dedusă judecăţii au fost recunoscute de pârâtă, iar potrivit înţelegerii părţilor, sumele plătite de către pârâtă pe parcursul soluţionării cauzei cu titlu de cheltuieli de judecată se vor deconta pentru facturile curente de energie electrică.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 63/ A din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, în sensul schimbării în întregime a sentinţei, respingerii acţiunii ca nefondată şi obligării intimatei - reclamante la plata sumei de 3.969 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele deciziei Curtea a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004, faptul că pârâta a achitat până la 30 iunie 2004 debitul, situaţie confirmată de reclamantă fără rezerve, finalizată prin încheierea tranzacţiei la 30 iunie 2004.

De asemenea, s-a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 29 din Legea nr. 143/1999 privind încadrarea ajutorului de stat acordat pârâtei sub forma anulării penalităţilor şi majorărilor de întârziere în plafonul minim prevăzut de lege, dispoziţiile legale invocate de intimată şi valabile de la 01 ianuarie 2007 când România a devenit membră a Uniunii Europene, nefiind aplicabile.

Totodată, a fost respinsă excepţia autorităţii lucrului judecat pe considerentul că decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut ca obiect o acţiune în constatare pentru o sumă de peste 5 miliarde lei, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ.

Curtea a mai reţinut şi faptul că anularea penalităţilor şi majorărilor de întârziere a avut loc prin efectul legii.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, fără să ţină seama de faptul că O.U.G. nr. 37/2004 impune două condiţii pentru anularea penalităţilor, că, pe lângă art. 1 alin. (4) din lege, la art. 13 se prevede că acordarea facilităţilor de natura ajutorului de stat se realizează după autorizarea acestora de către Consiliul Concurentei. Articolul face trimitere expresă la prevederile Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, aplicabil până la 31 decembrie 2006, când au fost abrogate prin O.U.G. nr. 117/2006 care, la art. 37 alin. (3) şi (4) arată că procedura de examinare a notificărilor înregistrate în baza Legii nr. 143/1999, pentru care nu s-au emis decizii, încetează de drept.

Astfel, pârâta nu a făcut dovada că a notificat Comisia Europeană în vederea autorizării vreunui ajutor de stat.

Recurenta invocă eroarea instanţei de apel, care nu a observat că tranzacţia s-a încheiat sub o condiţie suspensivă care nu s-a realizat, respectiv de a se întocmi documentele necesare anulării penalităţilor de întârziere, care nu puteau fi decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare, şi anume art. 8 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 143/1999.

Se invocă depăşirea atribuţiilor instanţei de apel, care s-a pronunţat într-o problemă a cărei rezolvare este dată prin lege Consiliului Concurenţei şi nu a făcut nicio cercetare judecătorească pentru a se pronunţa dacă pârâta a mai primit sau nu şi în ce cuantum, ajutoare de stat într-o anumită perioadă de 3 ani.

De asemenea, în mod eronat s-a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 117/2006, iar autoritatea lucrului judecat este în legătură cu anularea penalităţilor de întârziere.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10 februarie 2009 (fila 14-18) intimata a solicitat respingerea recursului, arătând în apărare următoarele:

Pârâta a satisfăcut cerinţa legii de a achita valoarea facturilor până la 30 iunie 2004, fapt care ducea la aplicarea art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004 în sensul anulării penalităţilor de întârziere, s-a realizat notificarea la Consiliul Concurenţei, fapt care rezultă din probele administrate, însă reclamanta a fost cea care nu a trimis-o acestei autorităţi, astfel încât acţionarul unic al pârâtei, Consiliul Judeţean Brăila a expediat-o direct Consiliului Concurenţei.

În privinţa susţinerii că nu există o decizie a Consiliului Concurenţei, intimata invocă adresa nr. 5672/06 noiembrie 2008 a acestei autorităţi şi arată că eronat recurenta pretinde că pentru plăţile efectuate până la 30 iunie 2004 este aplicabilă legislaţia comunitară.

Se invocă faptul că pârâta nu a mai beneficiat de ajutoare de stat aşa cum pretinde reclamanta, iar acest fapt rezultă din aceeaşi adresă.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie sunt anulate prin efectul legii penalităţile de întârziere, dacă până la data de 30 iunie 2004 agenţii economici achită sumele datorate cu titlu de preţ consum energie electrică furnizată.

Dovada faptului că pârâta şi-a îndeplinit această obligaţie în termenul definit de lege rezultă din probele administrate, astfel că la data de 30 iunie 2004 părţile au încheiat un proces-verbal în conţinutul căruia, cu privire la suma care face obiectul litigiului s-a consemnat: „Suma de 2.521.866.778 lei reprezintă penalităţi recunoscute de SC J.A. SA, se anulează conform prevederilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004, în acest sens se vor întocmi documentele prevăzute de ordonanţă. ” »

Intimata nu a respectat înţelegerea intervenită, în sensul că nu a procedat la anularea penalităţilor de întârziere şi a promovat cerere de chemare în judecată solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata acestora.

Se reţine că pârâta a făcut dovada înaintării documentaţiei şi inclusiv a notificării Consiliului Concurentei dovedind buna sa credinţă, care însă prin adresa nr. 379 din 13 februarie 2006 a comunicat că sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat acordat unei întreprinderi cu privire la plafonul minim în care se încadrează şi pârâta şi potrivit cărora în speţă nu era necesară îndeplinirea obligaţiei de notificare, în condiţiile stabilite prin regulamentul Consiliului Concurenţei.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că temeiul legal pentru anularea penalităţilor de întârziere în litigiu îl constituie prevederile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2004, precum şi art. 29 din Legea nr. 143/1999 şi nu alte acte normative interne ori comunitare aplicabile după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, reţinându-se just faptul că debitul principal a fost achitat de către pârâtă până la data de 30 iunie 2004 şi deci, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea facilităţilor legale.

Prin urmare, nefondat recurenta susţine că pârâta trebuia să îndeplinească şi condiţia prevăzută la art. 13 din O.U.G. nr. 37/2004.

De asemenea, cu privire la motivul de recurs care vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se va reţine că în speţă, anularea penalităţilor şi majorărilor de întârziere a avut loc prin efectul legii.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei autorităţii lucrului judecat în raport de decizia nr. 174 din 25 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod corect s-a reţinut că litigiul dezlegat prin acea hotărâre a avut ca obiect o acţiune în constatare pentru o sumă de peste 5 miliarde lei, cauza juridică fiind alta decât cea dedusă judecăţii în prezentul litigiu, fiind aplicate corect prevederile art. 1201 C. civ.

Nefiind fondat, pentru considerentele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează să fie respins.

Nefiind dovedită, potrivit art. 1169 C. civ., cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta SC F.F.E.E.E.F.M.N. SA Ploieşti împotriva deciziei nr.63/ A din 26 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 325/2010. Comercial