ICCJ. Decizia nr. 327/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 327/2010
Dosar nr. 33496/3/2005
Şedinţa publică de la 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC G.B.I. SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC T.B. SRL Bucureşti şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 40.442 euro şi 54.538 USD reprezentând facturi neachitate şi dobânzi legale pentru mărfurile facturate prin compania O.S.O.M. cu beneficiar pârâta, în anul 2003.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 12213 din 13 noiembrie 2008 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei şi a admis acţiunea reclamantei, obligând pe pârâtă să plătească sumele de 40.442 euro şi 54.538 dolari SUA cu dobânzi de 2.515,10 euro şi 3.227,07 USD.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că între reclamantă şi pârâtă s-au desfăşurat relaţii contractuale, continuând aceeaşi uzanţă folosită cu antecesoarea pârâtei SC T.B.G. SRL adică facturarea către compania SC O.S. SRL constituită în Panama având ca beneficiar SC T.B. SRL, emiterea facturilor în litigiu fiind recunoscută prin corespondenţa părţilor.
Recunoaşterea comenzilor de către reprezentantul pârâtei, atestă calitatea procesuală a acesteia şi completată cu raportul de expertiză dovada pretenţiilor.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 167 din 30 martie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei considerând reaua credinţă a asociaţilor pârâtei şi încercarea de fraudare a intereselor partenerului contractual rezultate din istoricul firmei pârâte şi asociaţilor ei şi din comenzile executate.
A mai reţinut curtea de apel, că inserarea în factură a O.M.L.I. cu calitate de plătitor este ilegală, întrucât ar opera o novaţie prin schimbare de debitor ce nu ar putea să-şi producă efecte decât cu acordul terţului şi al creditorului.
Împotriva decizie astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel greşit a respins excepţia lipsei calităţi procesuale pasive deşi a reţinut modalitatea tripartită de plată fără relevanţă dacă O.M.L. a fost parte a raportului juridic. Ignorând situaţia reală, instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii prin care pârâta a trimis către reclamantă la 8 iulie 1998 actul prin care înştiinţa numele cumpărătorului pe factură şi în urma căruia s-au derulat raporturile de vânzare-cumpărare succesive O.M.L. fiind cumpărătorul.
Mai susţine recurenta că din cele 3 facturi fiscale emise de reclamantă numai una a fost recunoscută, celelalte două fiind asimilate de instanţele de fond ca recunoscute fără nici-o dovadă; iar plata facturilor către terţa societate comercială nu a fost considerată relevantă de către instanţă deşi adevăratul debitor al sumelor solicitate de reclamantă era O.M.L., astfel cum raportul de expertiză confirmă.
Instanţa de apel motivează contradictoriu poziţia societăţii O.S. în încercarea inchizitorială de a stabili reaua credinţă şi fraudarea intereselor partenerului italian.
Fiind contracte de vânzare succesive acordul reclamantei de a libera pe pârâtă de plata debitelor nu era necesară iar invocarea ilegalităţii facturilor emise de reclamantă nu i-a fost imputată acesteia.
In privinţa greşitei interpretări a art.1381 cod civil italian, recurenta menţionează că textul are caracterul unei obligaţii de fidejusiune pentru obligaţia terţului care trebuie mai întâi obligat la despăgubire. Mai mult instanţele de fond nu au considerat necesară introducerea în cauză a societăţi terţe, deşi acceptarea fără rezerve a emiterii facturii către aceasta semnifică şi plata preţului de ea.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Calitatea procesuală pasivă se analizează în raport cu existenţa identităţii între persoana chemată în judecată şi cea a debitorului obligaţiei de executat.
În acest raport se analizează dacă au existat relaţii contractuale directe între părţi şi dacă societatea Off Shore se află într-o relaţie contractuală reală impusă prin voinţa părţilor sau într-un raport care presupunea facilităţi ale convenţiei părţilor.
Instanţele de fond judicios au considerat că semnatar al comenzilor către reclamantă era pârâta, care a fost şi deţinătorul bunurilor cumpărate şi care a cerut furnizorului ca plata să fie executată de terţă societate. Nici un raport nu se putea naşte între reclamanta-pârâtă şi terţa societate fără acordul acesteia, iar pentru liberarea de plată a debitorului iniţial, trebuia manifestarea expresă de voinţă a creditorului.
Pe de altă parte, destinatar al bunurilor livrate a fost pârâta care era indicată în facturi şi care le-a preluat din vamă, calitatea terţului fiind aceea de „agent/ payer ” nicidecum de cumpărător.
De altfel, motivarea recursului pârâtei este inconsecventă, acesta punând în discuţie lipsa calităţii sale pasive în favoarea societăţii Off Shore, acesteia din urmă atribuindu-i calitatea de vânzător, în lipsa oricărei manifestări de voinţă în acest sens, pentru ca în interpretarea art. 1381 cod civil italian să o considere terţ faţă de care pârâta este fidejusor.
Actul din 8 iulie 1998 nu transformă societatea O.M.L. în cumpărător, ci îi relevă calitatea acesteia de agent sau plătitor, pentru bunurile contractate de pârâtă. Acesteia, pârâta a încercat să-i dea o interpretare care ar releva intenţia vădită de a frauda interesele vânzătorului ceea ce i-ar conferi un caracter imoral.
Astfel caracterizat, raportul dintre părţi nu poate naşte confuzii, în privinţa recunoaşterii facturilor şi confirmarea comenzilor. Pârâta a exprimat voinţa prin comanda efectuată şi a cerut ca plata să fie executată de un terţ, care nu s-a supus acestei obligaţii, astfel încât construcţia logică pe care recurenta o încearcă prin motivele de recurs porneşte de la o ipoteză falsă - aceea a terţului cumpărător.
Instanţa de apel, într-o motivare mai agresivă, a expus coerent considerentele pentru care a pronunţat hotărârea, demonstrând prin istoricul relaţiilor între părţi, încercarea pârâtei, la un moment dat, de a eluda răspunderea contractuală şi totodată judicios desfiinţând construcţia actului tipărit.
În privinţa greşitei interpretări a prevederilor art. 1381 Cod civil italian recurenta abordează chestiunea fidejusiunii, care ar atrage o răspundere subsidiară.
Potrivit acelui text de lege, cel care a propus obligaţia unui terţ este ţinut să despăgubească cealaltă parte contractuală, dacă terţul refuză obligaţia, situaţie în care răspunderea revine celui care a promis.
Pe de altă parte atât în dreptul comercial italian cât şi în cel român beneficiar de diviziune nu poate fi opus în raporturile comerciale, astfel că şi din această perspectivă recursul este nefundat.
In privinţa lipsei rolului activ al instanţelor de a introduce în cauză terţa societate, motivele expuse atât de instanţele de fond cât şi de cea de recurs relevă lipsa interesului pentru acest act procesual.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefundat recursul declarat împotriva decizie comerciale nr. 167 din 30 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.B. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr.167 din 30 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3261/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 328/2010. Comercial → |
|---|
