ICCJ. Decizia nr. 326/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 326/2010
Dosar nr. 29417/3/2005
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6751 din 17 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 29417/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-au respins excepţiile prematurităţii acţiunii, a lipsei calităţii de reprezentant al administratorului reclamantei, s-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta SC D.I. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta C.A. şi intervenientul O.R.P., cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 237.181 lei reprezentând contravaloare lucrări de construcţii către reclamantă, fiind respinse celelalte cereri. Totodată, a fost admisă şi acţiunea şi cererea de intervenţie din dosarul conexat şi s-a dispus excluderea pârâtei C.A. din societate care urmează să-şi desfăşoare activitatea ca societate cu răspundere limitată cu asociat unic O.R.P. şi să achite pârâtei suma de 10.273 lei cu titlu de contravaloare părţi sociale. S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta C.A. împotriva reclamantei SC D.I. SRL, care a fost obligată la plata sumei de 31.846 lei reprezentând dividende, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind obligarea reclamantei la plata sumei de 7.000 Euro şi s-a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea înregistrată în dosarul nr. 29417/3/2005 reclamanta SC D.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.A. să se constate nulitatea absolută ori anularea contractului de construcţii şi amenajări interioare şi exterioare nr. 138 din 12 septembrie 2002 încheiat între părţi, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399 din 12 mai 2009, precum şi să se constate nulitatea absolută ori să se dispună anularea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor înregistrate sub nr. 460 din 16 ianuarie 2003.
Invocând dispoziţiile art. 948, 953, 960, 966 C. civ., reclamanta a susţinut că în realitate, pârâta care deţinea la data încheierii actelor contestate, funcţia de administrator al societăţii nu a avut intenţia de a recunoaşte sau executa contraprestaţia la care s-a obligat ceea ce echivalează cu lipsa cauzei, sancţionată cu nulitatea absolută în cazul contractelor sinalagmatice, cum sunt cele din speţă.
Ulterior, reclamanta şi-a modificat acţiunea solicitând, rezoluţiunea contractului nr. 132 din 12 septembrie 2002 pentru neplata preţului, iar prin ultima precizare, formulată în temeiul art. 132 alin. (4) C. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 211.292,69 lei cu titlu de contravaloare lucrări de construcţii conform facturii scadente la 20 decembrie 2005 şi dobândă legală.
Apreciind că sunt îndeplinite condiţiile art. 164 C. proc. civ., la acest dosar a fost conexat dosarul nr. 33078/3/2005 având ca obiect cererea formulată de reclamantă pentru excluderea pârâtei din SC D.I. SRL şi continuarea activităţii societăţii cu asociat unic, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de O.R.P. cu acelaşi obiect. Totodată, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata dividendelor aferente exerciţiului financiar 2003 - 2009, estimate provizoriu la suma de 31.845,77 lei şi dobânzi până la plata efectivă, precum şi plata sumei de 7.000 Euro, cu care a creditat societatea.
În privinţa acţiunii principale, tribunalul a arătat că în temeiul contractului nr. 138 din 12 septembrie 2002 societatea reclamantă, la care pârâta a deţinut funcţia de administrator, a edificat pentru aceasta, dar cu materialele şi manopera societăţii o construcţie, a cărei contravaloare pârâta nu a înţeles să o achite, deşi şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.
Faptul că imobilul a fost construit în condiţiile anterior menţionate, a rezultat din expertizele efectuate în cauză, înscrisurile depuse şi martorii audiaţi, care au confirmat şi susţinerile reclamantei. Totodată, a fost înlăturată apărarea pârâtei, în sensul că lucrarea a fost efectuată în regie proprie şi nu de reclamantă, în a cărei contabilitate, de altfel, nu figurează în calitate de client, tribunalul apreciind că o atare împrejurare nu este de natură a o exonera pe pârâtă de la plată, pentru că acesteia, în calitate de administrator îi revenea obligaţia întocmirii acestor evidenţe, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990.
Coroborând toate aceste probe, cu expertiza extrajudiciară depusă de pârâtă, prima instanţă a apreciat ca fiind dovedite în parte pretenţiile reclamantei, admiţându-le în această măsură.
Referitor la acţiunea din dosarul conexat, s-a constatat, în baza probelor, că pârâta deşi a manifestat dezinteres faţă de activitatea societăţii, s-a folosit de semnătura socială în interes propriu, ceea ce a determinat relaţiile încordate dintre asociaţi, care nu mai pot conlucra pentru buna desfăşurare a activităţii societăţii constituind totodată, motive temeinice, în sensul art. 222 din Legea nr. 31/1990 pentru excluderea acesteia. Într-o atare situaţie, aplicând şi dispoziţiile art. 223 din lege, ca urmare a modificării structurii capitalului social, societatea reclamantă a fost obligată la plata contravalorii părţilor sociale către pârâtă, sens în care s-a admis şi cererea de intervenţie.
De asemenea, apreciind că pârâtei, în calitate de asociat i se cuvine, conform art. 67 din Legea nr. 31/1990 cota-parte din profitul societăţii, respectiv dividendele aferente exerciţiului financiar al căror cuantum a fost determinat prin expertiza efectuată fiind însă respinsă, ca nedovedită, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata sumei cu care a creditat societatea.
Apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia comercială nr. 217 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Instanţa de apel a respins criticile reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate de tribunal, cu motivarea că expertizele efectuate în cauză şi devizul acceptat parţial de pârâtă, atestă faptul că pretenţiile reclamantei sunt dovedite doar până la concurenţa sumei stabilită prin factura emisă la data de 7 decembrie 2005, pentru diferenţa de sumă neexistând devize de lucrări din care să rezulte costurile acestora.
Pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399/1999, pentru neplata preţului s-a constatat că părţile au stabilit că această obligaţie a pârâtei să fie considerată stinsă prin compensare cu obligaţia pe care o avea societatea faţă de pârâtă. Acest contract fiind încheiat în formă autentică face dovada deplină a conţinutului său, până la înscrierea în fals, motiv pentru care, arată instanţa de apel, această critică este nefondată. Concluzia fiind identică şi în privinţa procesului-verbal nr. 460 din 16 ianuarie 2003, emis de Primăria Snagov, în considerarea faptului că acesta emană de la o autoritate a statului, şi face dovada deplină a celor constatate.
De asemenea, s-a reţinut că şi dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 au fost corect aplicate, deoarece în urma excluderii asociatul este îndreptăţit să primească o sumă de bani care să reprezinte valoarea patrimoniului social având totodată şi dreptul încasării dividendelor potrivit art. 67 din lege, fără ca în acest mod să fie înlăturată răspunderea asociatului exclus de la pierderi.
Referitor la apelul pârâtei, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că susţinerile acesteia în sensul că a edificat construcţia din litigiu sunt fără suport probator, în condiţiile în care procesul-verbal nr. 956 din 31 octombrie 2005 atestă că lucrările s-au efectuat în baza contractului nr. 138 din 12 septembrie 2002, împrejurare confirmată de expertizele efectuate şi devizele de lucrări acceptate de pârâtă.
Totodată, s-a înlăturat şi critica referitoare la aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 132 alin. (4) C. proc. civ., cu motivarea că reclamanta a înlocuit la data de 11 mai 2006 capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului nr. 138/2002 cu o cerere în realizare, care poate fi primită şi după prima zi de înfăţişare.
Prin urmare, a fost respinsă şi excepţia prescripţiei, cu motivarea că pretenţiile deduse judecăţii s-au întemeiat pe factura emisă la data de 7 decembrie 2005, situaţie în care la data de 11 mai 2006, termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta SC D.I. SRL critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că instanţa de apel interpretând eronat concluziile expertizelor efectuate în cauză, a dat eficienţă unui raport de expertiză extrajudiciară care era în contradicţie cu declaraţiile martorilor şi a respins nejustificat motivul de apel care contesta cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, valoarea fiind evident superioară acestui cuantum, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, arată recurenta, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a ajuns la concluzia eronată că o parte a lucrărilor din litigiu ar fi putut fi efectuate de pârâtă în regie proprie, deşi expertizele şi declaraţiile martorilor atestă contrariul.
Alte motive de nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta, privesc soluţionarea cererilor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399/1999 prin care contrar celor reţinute prin Decizia recurată, nu s-a realizat o compensare a creanţelor reciproce, şi respectiv a procesului-verbal nr. 460/2003 care a fost încheiat în mod fraudulos de pârâtă în încercarea de a acredita ideea că a edificat construcţia în regie proprie, ceea ce e contrar realităţii.
De asemenea, prin admiterea cererii reconvenţionale a pârâtei, aceasta a fost exclusă de la suportarea pierderilor societăţii, deşi o justă soluţionare a cauzei impunea compensarea eventualelor datorii dintre părţi.
Pârâta, C.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) şi (2) pct. 4 C. proc. civ., deoarece în speţă s-a înlocuit acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic cu o acţiune în pretenţii, ceea ce nu echivalează cu înlocuirea cererii în constatare cu o cerere pentru realizarea dreptului, situaţie în care, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că modificarea cadrului procesual s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor imperative ale art. 132 alin. (1) şi (2) pct. 4 C. proc. civ.
A doua critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel considerând eronat că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune este cel al emiterii facturii fiscale, la data de 7 decembrie 2005, deşi prin contract s-a prevăzut scadenţa obligaţiei de plată la data de 16 martie 2003, respectiv în termen de 60 de zile de la data întocmirii procesului-verbal din 16 ianuarie 2003.
Totodată, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 apreciind că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin introducerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului deşi acest petit a fost înlocuit la data de 11 mai 2006, adică ulterior împlinirii termenului de prescripţie, cu acţiunea în pretenţii.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, Curtea constată că sunt nefondate.
Referitor la recursul declarat de reclamantă se impune precizarea, că în considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri este posibilă doar pentru motivele de nelegalitate, nu şi pentru cele de netemeinicie, care constituie atributul exclusiv al instanţei de apel, în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac.
Din această perspectivă, nu vor fi examinate motivele privind modul de interpretare, de către instanţa de apel, a concluziilor expertizelor şi celorlalte probe administrate în cauză, chiar dacă o atare critică a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Existenţa unui atare motiv nu se verifică, în condiţiile în care, în acord cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., au fost arătate motivele de fapt şi de drept care au determinat respingerea apelului reclamantei; prin Decizia recurată argumentându-se, pe baza probelor, cuantumul pretenţiilor acordate reclamantei.
De asemenea, în considerarea caracterului de înscris autentic, ce face dovadă deplină a conţinutului, până la înscrierea în fals, în mod corect instanţa de apel a respins criticile referitoare la nelegalitatea soluţiei, sub aspectul modului de soluţionare a cererilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 399/1999 şi respectiv a procesului-verbal din 16 ianuarie 2003. Cu alte cuvinte, simpla susţinere a reclamantei, că cele menţionate în înscrisurile anterior menţionate nu reflectă realitatea, nu este suficientă prin ea însăşi pentru a avea drept efect rezultatul urmărit prin demersul judiciar al acesteia, motiv pentru care şi această critică va fi înlăturată.
În privinţa aplicării dispoziţiilor art. 224 din Legea nr. 31/1990, Curtea constată că potrivit alin. (2) al acestui articol, asociatul exclus are dreptul la o sumă de bani care să reprezinte valoarea participării sale la patrimoniul social, ceea ce nu excluse însă, participarea acestuia la eventualele pierderi, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) din lege, astfel cum în mod eronat a interpretat recurenta soluţia pronunţată.
În această ordine de idei, este formală critica recurentei în sensul că pentru justa soluţionare a cauzei se impunea compensarea datoriilor părţii, în condiţiile în care o atare cerere nu a format obiectul judecăţii în faţa instanţelor anterioare.
Referitor la recursul declarat de pârâta C.A., se va reţine că, contrar celor susţinute de recurentă dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., au un caracter dispozitiv şi nu imperativ, astfel încât reclamanta are posibilitatea să-şi precizeze sau modifice acţiunea şi după prima zi de înfăţişare.
În speţă, prin cererea depusă la data de 11 mai 2006, reclamanta a arătat că înţelege să înlocuiască petitul privind constatarea nulităţii contractului nr. 138/2002 cu o cerere având ca obiect executarea contractului constând în obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate în temeiul contractului iniţial contestat. Cererea astfel formulată, se încadrează în dispoziţiile art. 132 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că în speţă s-a procedat la înlocuirea acţiunii în constatare cu aceea în realizare, iar textul de lege nu limitează temporal, momentul până la care o atare cerere poate fi formulată şi nici nu o condiţionează de acordul pârâtului, precum în ipoteza prevăzută de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
De remarcat, totodată, că reclamanta a înţeles să-şi precizeze doar unul dintre petitele acţiunii, celelalte două rămânând neschimbate, motiv pentru care şi sub acest aspect nu se poate reţine că reclamanta şi-a modificat acţiunea şi a încălcat prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3, 7 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie şi respectiv întreruperea acestuia este, de asemenea, nefondată, iar Decizia recurată este legală pentru că momentul începerii prescripţiei a fost calculat prin raportare la factura din litigiu din data de 7 decembrie 2005, emisă în baza situaţiilor de lucrări şi a procesului – verbal din 31 octombrie 2005, astfel încât cererea formulată la data de 11 mai 2006, respectă termenul de prescripţie, care oricum a fost întrerupt, după cum corect s-a reţinut prin Decizia recurată, prin recunoaşterea pârâtei, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care a acceptat o parte din devizele de lucrări.
În concluzie, recursurile formulate sunt nefondate, şi vor fi respinse, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC D.I. SRL Bucureşti şi de pârâta C.A. împotriva deciziei nr. 217 din 22 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3158/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 331/2010. Comercial → |
|---|
