ICCJ. Decizia nr. 335/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 335/2010
Dosar nr. 8302/2/2007
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5035 din 12 decembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 15729/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei A.A.C. SA cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 5. 989.050.830 lei (ROL) cu titlu de redevenţă, 2.278.007.262 lei (ROL) penalităţi de întârziere calculate până la data de 22 octombrie 2003, 359.312.760 lei (ROL) cu titlu de TVA, precum şi penalităţi de întârziere conform prevederilor legale referitoare la executarea creanţelor bugetare, până la achitarea integrală a debitului. S-au respins ca fiind prescrise pretenţiile solicitate cu titlu de redevenţă şi penalităţi de întârziere aferente anului 2000 şi s-a constatat reziliat Contractul de concesiune nr. 3 din 26 aprilie 2000 încheiat între părţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între reclamantă, în calitate de concedent şi pârâtă, în calitate de concesionar s-a încheiat, la data de 26 aprilie 2000, contractul de concesiune nr. 3 având ca obiect exploatarea terenului de 2347 ha situat în perimetrul localităţilor Cermei şi Sicula judeţul Arad.
Dat fiind faptul că pârâta nu şi-a respectat întocmai obligaţia contractuală prevăzută la art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) de a plăti redevenţa, tribunalul constatând că raportat la data înregistrării acţiunii, pretenţiile reclamantei aferente anului 2000, sunt prescrise, sens în care, de altfel, reclamanta şi-a precizat acţiunea pentru debitul aferent perioadei 2001 - 2003, a apreciat cererea de chemare în judecată, întemeiată în parte. Totodată, s-a reţinut că prin art. 5 alin. (2) şi (3), părţile au stipulat o clauză penală, potrivit căreia pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a redevenţei, pârâta datorează penalităţi calculate în conformitate cu prevederile legale din materia creanţelor fiscale şi că neplata la scadenţă a redevenţei conduce la rezilierea de drept a contractului, notificată pârâtei potrivit clauzelor contractuale.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 481 din 28 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, hotărâre care a fost casată prin Decizia nr. 2763 din 25 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare.
În rejudecare după casarea cu trimitere, prin Decizia comercială nr. 303 din 9 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, cu motivarea că excepţia prescripţiei a fost corect soluţionată, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi nu ale OG nr. 92/2003 în privinţa termenului de prescripţie, durata acesteia fiind de trei ani deoarece sumele datorate în temeiul contractului nu au natura unor creanţe fiscale.
De asemenea, instanţa de apel a arătat că prin criticile formulate, reclamanta a schimbat temeiul de drept indicat prin cererea introductivă, respectiv art. 5.1 şi art. 5.3 din contract, adică redevenţa şi penalităţile datorate de pârâtă până la momentul rezilierii contractului, invocând prevederile art. 10.1 din convenţie care se referă la prejudiciile cauzate ca urmare a rezilierii contractului, care nu au format însă obiectul analizei primei instanţe.
Totodată, se mai reţine în privinţa situaţiei juridice a pârâtei că aceasta a fost supusă procedurii insolvenţei, care a fost închisă, astfel încât dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 285/2006 devin inoperante, iar în lipsa menţiunilor referitoare la radierea societăţii din evidenţele registrului comerţului, pârâta nu a pierdut capacitatea procesuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, după reluarea stării de fapt şi a hotărârilor pronunţate anterior, recurenta invocă faptul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pretenţiile compuse din redevenţa şi penalităţile de întârziere aferente anului 2000 sunt prescrise, pentru că acestea reprezintă daune, interese ca urmare a rezilierii contractului de concesiune intervenită la data de 31 octombrie 2003 şi care au fost cuantificate conform prevederilor art. 10.1 lit. b) din contract.
Ca urmare, susţine recurenta, termenul pentru exercitarea dreptului la acţiune prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 31 octombrie 2003, situaţie în care prin înregistrarea acţiunii la data de 2 martie 2004 a fost respectat termenul general de prescripţie de 3 ani. Dar, arată recurenta, textul legal anterior menţionat nu este incident în speţă, în considerarea caracterului de creanţe fiscale a sumelor datorate de pârâtă, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003 care prevăd un termen special de 5 ani pentru recuperarea acestora.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, Curtea constată că este nefondat.
Astfel, în privinţa modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, în mod corect au fost avute în vedere dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece obiectul acţiunii îl constituie recuperarea unor sume datorate de pârâtă în temeiul contractului de concesiune încheiat între părţi. În speţă, împrejurarea că redevenţele şi penalităţile de întârziere, stabilite prin convenţia părţilor, reprezintă, pentru reclamantă, venituri bugetare nu are drept efect transformarea acestora în creanţe fiscale pentru a fi aplicabil termenul special de prescripţie stabilit de legislaţia fiscală.
De asemenea, contrar celor susţinute de recurentă, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, curge de la scadenţa obligaţiei de plată a redevenţei, astfel cum a fost stabilită prin termenii contractului şi nu de la rezilierea acestuia, pentru că pretenţiile solicitate îşi au temeiul în art. 5.1 şi 5.3 din contract şi vizează, după cum rezultă, fără echivoc din acţiunea reclamantei redevenţele şi penalităţile fiind solicitate până la data rezilierii.
De altfel, acest aspect a fost corect sesizat de instanţa de apel care arată, că în realitate, prin criticile formulate au fost depăşite limitele stabilite de art. 294 C. proc. civ., reclamanta încercând să acrediteze ideea că pretenţiile sale sunt calculate conform art. 10.1 din contract, reprezentând despăgubiri cerute ca urmare a rezilierii contractului, susţinere care nu a format obiectul judecăţii în faţa primei instanţe.
În concluzie, recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins, ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 303 din 9 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 331/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3364/2010. Comercial → |
|---|
