ICCJ. Decizia nr. 3282/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3282/2010
Dosar nr. 165/1/2010
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 23 aprilie 2007, sub nr. 842/122/2007, reclamanta SC L.D. SRL GIURGIU a chemat în judecată pe pârâţii M. Giurgiu prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă C.L.M. Giurgiu, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună stabilirea preţului pentru vânzarea spaţiului comercial, în suprafaţă de 24 m.p. situat în Hala Centrală din Piaţa Municipiului Giurgiu, spaţiu ce face obiectul sentinţei civile nr. 951/2002 a Tribunalului Giurgiu.
Prin sentinţa comercială nr. 53 din 25 februarie 2009, Tribunalul Giurgiu a admis acţiunea. A omologat raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic O.P.V. şi a stabilit preţul pentru vânzarea spaţiului comercial în suprafaţă de 22,24 m.p. - Boxa 32 - situat în Hala Pieţei Centrale din Municipiul Giurgiu şi care face obiectul sentinţei civile nr. 951 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu, la suma de 65.783 lei (RON), valoare ce nu include TV A. A obligat pârâtele la cheltuieli de judecată în sumă de 1042 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 15 mai 2008 au fost respinse excepţiile invocate de către pârâta P.M. Giurgiu, a inadmisibilităţii acţiunii şi puterii lucrului judecat fata de următoarele aspecte:
Sentinţa civilă nr. 49/ CAF din 19 mai 2004 pronunţată în dosarul nr. 3673/308C.A./2003, definitivă şi irevocabilă, viza acţiunea reclamantei având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru spaţiul în litigiu, urmare a refuzului pârâtelor de a încheia actul, în timp ce acţiunea prezentă are ca obiect, astfel cum a fost stabilit prin Decizia de casare nr. 1833 din 5 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, „fixarea preţului pentru spaţiul comercial în condiţiile în care părţi1e implicate nu se înţeleg cu privire la preţ”, litigiu de natură comercială, cum s-a stabilit prin aceeaşi decizie care a casat sentinţa civilă nr. 334 din 26 iunie 2007 şi încheierea din 7 iunie 2007 pronunţate de Tribunalul Giurgiu şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Giurgiu, secţia comercială. Cum în această situaţie nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat care implică tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, excepţia autorităţii de lucru judecat este neîntemeiată, a apreciat instanţa de fond.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii motivată sub aspectul nerespectării dispoziţiilor articolului 16 din Legea nr. 550/2002, pe de o parte, şi sub aspectul nerespectării dispoziţiilor articolului 7201 C. proc. civ., pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat netemeinicia acestei excepţii sub ambele aspecte invocate, faţă de faptul că prin decizia de casare nr. 1833 din 5 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ, s-a stabilit că litigiul are o natură comercială şi nu este unul de contencios administrativ, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 550/2002, precum şi faţă de faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., privind procedura concilierii, întrucât obiectul litigiului nu este evaluabil în bani, ci este unul având ca obiect "obligaţia de a face”.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 951/2002, definitivă şi irevocabilă, pârâţii au fost obligaţi să vândă reclamantei spaţiul în litigiu la un preţ „ce se va negocia”, părţile neajungând însă la nici o înţelegere timp de peste 6 ani, astfel încât cererea reclamantei este admisibilă, în sensul contrar hotărârea judecătorului menţionată fiind golită de conţinut, neputând să îşi producă efectele juridice, respectiv încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între părţi pentru spaţiul comercial în litigiu.
A mai reţinut instanţa de fond că părţile au dorit să demareze negocierile, conform dispoziţiilor sentinţei civile nr. 951/2002 fiecare invocând însă rapoarte de expertiză diferite şi care evaluau spaţiul în litigiu la sume vădit disproporţionate ca valoare, astfel încât nu s-a ajuns la nici o înţelegere în acest sens.
Astfel, potrivit Procesului verbal încheiat la 11 august 2003, în timp ce Comisia de vânzare a spaţiilor comerciale constituită în cadrul P. Giurgiu propunea ca şi preţ de începere a negocierii iniţial suma de 1.000.000.000 lei (ROL), pentru ca să scadă până la 640.000.000 lei (ROL), reclamanta SC L.D. SRL avansa ca preţ de pornire suma de 5.900 Euro, echivalent a 221.890.000 lei (Rol), fiecare întemeindu-şi pretenţiile pe rapoarte de expertiză diferite, astfel încât vânzarea nu s-a putut încheia.
Instanţa de fond a apreciat că sentinţa civilă nr. 951/2001 nu este susceptibilă de executare silită, atât timp cât nu a fost stabilit preţul vânzării, daunele cominatorii fiind datorate doar în caz de refuz, în cauză însă nu refuzul pârâţilor a fost principalul impediment, ci impasul în care au ajuns părţile în stabilirea preţului.
Se impune astfel, a mai arătat instanţa de fond, că preţul de vânzare al spaţiului în litigiu să fie stabilit de către instanţă, pe baza unui raport de evaluare, fapt ce nu poate fi interpretat în condiţiile date şi în raport cu situaţia concretă, în sensul că judecătorul se substituie pârtilor în stabilirea şi negocierea preţului, atât timp cât acestea, vreme îndelungată, nu au ajuns la un acord cu privire la acest aspect.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond, că prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, raport la care nici una din părţi nu a avut obiecţiuni, spaţiul comercial în litigiu a fost evaluat, prin mai multe metode (metoda valorii de înlocuire, metoda comparaţiunii) la suma de 65.783 lei (RON) (657.830.000 lei ROL), suma apropiată de suma de la care pârâta Comisia pentru aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Local al Municipiului Giurgiu a fost de acord să înceapă negocierea cu reclamanta, fapt ce rezultă din Procesul verbal din 11 august 2003.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii M. Giurgiu prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu, solicitând anularea hotărârii apelate pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 842./122/2007 din 17 iunie 2009 şi a fost respins, ca nefundat, prin decizia comercială nr. 408 din 19 octombrie 2009 reţinându-se temeinicia şi legalitatea sentinţei de fond atacate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii M. GIURGIU prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu care au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut că acţiunea reclamantei intimate este inadmisibilă în raport de prevederile articolului 16 din Legea nr. 550/2002, care exclud de la vânzarea spaţiilor comerciale, persoanele fizice şi juridice care au înregistrat restanţe la plata chiriei, iar reclamanta înregistrase mari restante în prezent; - că obiectul acţiunii îl constituie obligaţia de a face, contrar dispoziţiilor Legii nr. 550/2002, nejustificându-se stabilirea unui nou preţ pentru vânzarea spaţiului comercial, cât timp reclamanta a refuzat preţul stabilit prin alte expertize evaluatoare efectuate în condiţiile impuse şi în termenul prevăzut de Legea nr. 550/2002; - că în mod greşit instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei dreptului comercial, singura modalitate de vânzare a spaţiului comercial fiind cea reglementată de Legea nr. 550/2002; - în mod greşit instanţa de fond a respins şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa comerciala nr. 120/CAF/2006, definitivă şi irevocabilă, ce a făcut obiectul dosarului nr. 213/2006.
Pe fondul cauzei apelanţii au arătat că instanţa nu se poate substitui în negocierea părţilor, prin impunerea unui preţ de vânzare, deoarece s-ar încălca principiul consensualismului.
S-a mai arătat că preţul de vânzare nu a fost stabilit prin sentinţa comercială nr. 951/2002 şi nici prin Legea nr. 133/1999, această operaţiune fiind lăsată în seama părţilor prin negociere directă; - că reclamanta a fost invitată în vederea negocierii preţului de vânzare-cumpărare în conformitate cu Legea nr. 550/2002 şi cu dispozitivul sentinţei comerciale nr. 951/2002, dovedind că permanent Comisia a vrut să vândă spaţiul şi implicit să execute sentinţa civilă, conform Procesului verbal nr. 13939 din 11 august 2003, 7311 din 9 mai 2005, 22239 din 5 decembrie 2005 aflate la dosarul cauzei.
Recurenţii au mai susţinut că singura procedură de scoatere la vânzare a suprafeţei în litigiu o constituie Legea nr. 550/2002, adoptată la 14 octombrie 2002 şi publicată în M. Of. la 5 noiembrie 2002 şi care a abrogat orice dispoziţie contrară, în timp de sentinţa civilă nr. 951/2002 a Tribunalului Giurgiu a fost pronunţată la 28 noiembrie 2002 şi a rămas definitivă la data de 13 martie 2003 prin decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Intimata reclamanta nu a formulat întâmpinare, depunând note scrise.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul declarat de pârâţii M. GIURGIU prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, va modifica decizia recurată, va admite apelul formulat de M. Giurgiu prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu, va schimba în tot sentinţa comercială nr. 53 din 25 februarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi în consecinţă va respinge acţiunea reclamantei SC L.D. SRL Giurgiu, pentru următoarele considerente.
Prin încheierea de şedinţă de la de la 28 mai 2008 prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, iar Curtea de apel a apreciat în mod nelegal că această soluţie este corectă.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privitoare la soluţionarea acestei excepţii deoarece în cauză erau întrunite condiţiile de admisibilitate.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ., reclamanta intimată s-a mai adresat instanţei prin dosarul nr. 3673/2003 solicitând ca acesta să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, să stabilească preţul vânzării la nivelul celui stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expertul S.O. şi să fie anulat procesul verbal de negociere încheiat la data de 11 august 2003. Acţiunea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 49/CA/2004 definitivă prin respingerea recursului prin decizia civila nr. 125 din 21 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 3010/2004, deoarece s-a constatat pe deoparte că nu s-a refuzat vânzarea ci dimpotrivă s-a dorit înstrăinarea spaţiului comercial, iar pe de altă parte, preţul nu s-a stabi1it de instanţă ci numai de părţi prin negociere directă. Deoarece cauza dosarului nr. 3673/2003 este identică cu cea din dosarul nr. 213/CAF/2006, Înalta Curte apreciază că acţiunea reclamantei intra sub autoritatea lucrului judecat.
De altfel şi în dosaru1 nr. 213/2006 cererea reclamanţilor are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauza, este între aceleaşi părţi, făcută de ele, contra lor, în aceeaşi calitate.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. si art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natura să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natura să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o noua acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Principiul autorităţii de lucru judecat căruia i s-a dat eficienţă corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.
Prin soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de apel sunt readuse în discuţie şi chiar contrazise chestiuni litigioase dintre părţi definitiv şi irevocabil tranşate prin hotărârile judecătoreşti aflate la dosarul 842/122/2007/C.A.F. al Tribunalului Giurgiu.
Faţă de soluţionarea pricinii pe excepţie, devine de prisos, raportat la art. 137 C. proc. civ., cercetarea celorlalte critici aduse de către recurenţi deciziei atacate.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâţii M. Giurgiu prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, va modifica decizia recurată, admite apelul formulat de M. GIURGIU prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă CONSILIUL MUNICIPIULUI GIURGIU, va schimba în tot sentinţa comercială nr. 53 din 25 februarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi în consecinţă va respinge acţiunea reclamantei SC L.D. SRL GIURGIU.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii M. GIURGIU prin P. şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică decizia recurată, admite apelul formulat de M. Giurgiu prin P. și Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 550/2002 de pe lângă Consiliul Municipiului Giurgiu, schimbă în tot sentinţa comercială nr. 53 din 25 februarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă. Admite excepţia autorităţii de lucru judecat şi în consecinţă respinge acţiunea reclamantei SC L.D. SRL GIURGIU.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3275/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 342/2010. Comercial → |
|---|
