ICCJ. Decizia nr. 3270/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3270/2010
Dosar nr. 7673/2/2008
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9571 din 22 septembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins acţiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtele SC B.C.R.A.V. SA, B.C.R. SA, SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată cu soluţionarea unei acţiuni prin care reclamantul a solicitat anularea a patru contracte de cesiune de acţiuni ce au aparţinut SC B.C.R.A.V. SA, încheiate la 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar şi pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei SC B.C.R.A.V. SA de a transmite ofertele de cumpărare pe care le-a primit în cadrul procedurii exercitării dreptului de preempţiune.
A constatat că, la data de 11 februarie 2007, reclamantul şi-a restrâns obiectul cererii, solicitând anularea contractului de cesiune de acţiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar şi pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, pentru nerespectarea procedurii dreptului de preempţiune.
Examinând fondul acţiunii astfel precizată, prima instanţă a reţinut că prin contractul de cesiune din data de 22 ianuarie 2007, pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar şi pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, au convenit ca cedentele să vândă, iar cesionarul să achiziţioneze un număr de 58.400 de acţiuni deţinute de cedente la SC B.C.R.A.V. SA la preţul de 12 lei/acţiune.
Tribunalul a evocat prevederile art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al pârâtei SC B.C.R.A.V. SA, potrivit cărora transmiterea acţiunilor se face cu exercitarea dreptului de preempţiune al acţionarilor societăţii, în termen de 30 de zile de la notificarea către aceştia a ofertei de cesiune. În continuare, instanţa de fond a mai constatat că reclamantul, în calitate de acţionar la SC B.C.R.A.V. SA, contestă valabilitatea contractului de cesiune, susţinând că acesta a fost încheiat cu încălcarea dreptului său de preempţiune, prin netransmiterea ofertei de cumpărare pe care a formulat-o către acţionarii cedenţi. În această ordine de idei, Tribunalul a reţinut că oferta de vânzare a acţiunilor a fost adusă la cunoştinţa acţionarilor în cadrul A.G.E.A. din data de 11 decembrie 2006, când s-a luat act şi de oferta de cumpărare în bloc a acţiunilor deţinute de acţionarii persoane juridice la un preţ de 12 lei per acţiune, formulată de către acţionarul B.C.R. SA, iar la data de 09 ianuarie 2007, în termenul de 30 de zile prevăzut de actul constitutiv (art. 8 pct. 8.3), a fost înregistrată la SC B.C.R.A.V. SA oferta reclamantului, definitivă şi irevocabilă, de cumpărare a unui număr de 6.600 de acţiuni la preţul ferm de 12,07 lei per acţiune.
Prima instanţă a apreciat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (3) paragraful 5 din actul constitutiv, oferta de cumpărare formulată de către reclamant cuprinde elementele obligatorii stipulate, respectiv datele de identificare a acţionarului, preţul ferm oferit pentru cumpărarea acţiunilor, numărul de acţiuni pe care ofertantul dorea să-l achiziţioneze, precum şi menţiunea că oferta este definitivă şi irevocabilă.
Totodată, însă, instanţa de fond a reţinut că ipoteza avută în vedere de actul constitutiv, atunci când a reglementat transmiterea de acţiuni, este aceea a existenţei unui singur acţionar cedent.
Prin urmare, în condiţiile în care au fost şase acţionari cedenţi, dintre care patru erau persoane juridice, iar două, persoane fizice, iar numărul acţiunilor oferite spre vânzare de către fiecare acţionar era fie mai mare, fie mai mic decât cel pe care reclamantul intenţiona să-l achiziţioneze, Tribunalul a constatat că actul constitutiv nu reglementa conduita pe care ar fi trebuit să o urmeze societatea ale cărei acţiuni urmau a se vinde, ci doar îi impunea obligaţia de a se „îngriji ca acestea (oferta şi/sau ofertele de cumpărare) să ajungă la cunoştinţa acţionarului cedent, fără a avea calitatea de a alege un anumit acţionar în lipsa unei manifestări de voinţă în acest sens a ofertantului.
În acest caz, prima instanţă a apreciat că îi revenea reclamantului obligaţia de a identifica asociatul cedent, către care dorea să-şi îndrepte oferta, pentru ca intenţia sa de a se angaja juridic, în caz de acceptare, să poată duce la încheierea unui contract de cesiune de acţiuni.
Având în vedere aceste considerente, prima instanţă a constatat că oferta formulată de către reclamant nu a fost transmisă de societate din culpa acestuia, motiv pentru care a apreciat că cesiunea de acţiuni nu a fost realizată cu încălcarea dreptului de preempţiune al reclamantului, astfel încât a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul D.M. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost precizată şi anulării contractului de cesiune de acţiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar şi pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, pentru nerespectarea procedurii dreptului de preempţiune.
Curtea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în formularea cererii de chemare în judecată, ca motiv de apel de ordine publică.
Analizând actele dosarului, precum şi hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate atât de către apelant, cât şi din oficiu, Curtea a reţinut că prin contractul de cesiune din data de 22 ianuarie 2007, intimata B.C.R. SA, în calitate de cesionar şi intimatele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente au convenit ca cedentele să vândă, iar cesionarul să achiziţioneze un număr de 58.400 de acţiuni deţinute de cedente la SC B.C.R.A.V. SA la preţul de 12 lei/acţiune.
Potrivit art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al intimatei SC B.C.R.A.V. SA, transmiterea acţiunilor se face cu exercitarea dreptului de preempţiune al acţionarilor societăţii, în termen de 30 de zile de la Notificarea către aceştia a ofertei de cesiune. Curtea a subliniat că dreptul instituit în favoarea acţionarilor SC B.C.R.A.V. SA nu are o natură legală, ci una convenţională, întrucât s-a născut prin voinţa semnatarilor actului constitutiv, nici Legea nr. 31/1990, nici vreun alt act normativ incident neinstituind un asemenea drept în beneficiul acţionarilor unei societăţi pe acţiuni, într-o ipoteză ca cea dedusă judecăţii.
Curtea a mai reţinut că oferta de vânzare a acţiunilor a fost adusă la cunoştinţa acţionarilor în cadrul A.G.E.A. din data de 11 decembrie 2006, când s-a luat act şi de oferta de cumpărare în bloc a acţiunilor deţinute de acţionarii persoane juridice la un preţ de 12 lei per acţiune, formulată de către acţionarul B.C.R. SA, iar la data de 09 ianuarie 2007, în termenul de 30 de zile prevăzut de actul constitutiv (art. 8 pct. 8.3), a fost înregistrată la SC B.C.R.A.V. SA oferta apelantului, definitivă şi irevocabilă, de cumpărare a unui număr de 6.600 de acţiuni la preţul ferm de 12,07 lei per acţiune.
În deplin acord cu prima instanţă, Curtea a constatat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (3) paragraful 5 din actul constitutiv, oferta de cumpărare formulată de către apelant cuprinde elementele obligatorii stipulate, respectiv datele de identificare a acţionarului, preţul ferm oferit pentru cumpărarea acţiunilor, numărul de acţiuni pe care ofertantul dorea să-l achiziţioneze, precum şi menţiunea că oferta este definitivă şi irevocabilă
Apelantul, în calitate de acţionar la SC B.C.R.A.V. SA, contestă valabilitatea contractului de cesiune, susţinând că acesta a fost încheiat cu încălcarea dreptului său de preempţiune, prin netransmiterea ofertei de cumpărare pe care a formulat-o către acţionarii cedenti.
Astfel, cum a fost restrânsă la data de 11 februarie 2007, acţiunea apelantului are ca obiect anularea contractului de cesiune de acţiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între intimata B.C.R. SA, în calitate de cesionar şi intimatele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA şi SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente.
Singurul motiv de nulitate invocat de către apelant este cel derivat din nerespectarea procedurii de exercitare a dreptului de preempţiune, Curtea apreciind util să reamintească natura convenţională, iar nu legală a acestui drept.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
În funcţie de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic, se disting nulitatea absolută şi cea relativă. Astfel, în timp ce nulitatea absolută sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, nulitatea relativa sancţionează nerespectarea, cu ocazia încheierii actului, a unei norme juridice ce ocroteşte un interes particular, individual.
Aşa fiind, reţinând că art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al intimatei SC B.C.R.A.V. SA se constituie într-o clauză care este de natură să ocrotească interesul individual al acţionarilor, în favoarea cărora este instituit un drept la preferinţă la achiziţionarea acţiunilor, Curtea constată că, într-o calificare judicioasă a acţiunii adresate primei instanţe, al cărei obiect nu poate fi modificat în apel, potrivit art. 294 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă la data de 11 februarie 2007, trebuie privită ca una în anularea actului juridic civil, pentru un motiv de nulitate relativă, care derivă din nerespectarea dreptului de preferinţă.
Stabilind astfel natura acţiunii promovate, Curtea a constatat că, spre deosebire de nulitatea absolută, care poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea relativă nu poate fi invocată de către un terţ faţă de contract, ci numai de părţile contractante, ale căror interese particulare sunt încălcate, datorită nerespectării normelor legale care le protejează.
Utilizarea, într-o convenţie, a noţiunii de „drept de preempţiune” determină stabilirea sferei sale de aplicare şi a modalităţii de exercitare exclusiv prin raportare la voinţa părţilor semnatare ale actului constitutiv. Dreptul de preempţiune convenţional, denumit şi pact de preferinţă, este o variantă a promisiunii de vânzare, prin care proprietarii acţiunilor s-au obligat ca, în cazul în care le vor vinde, să acorde preferinţă la achiziţionare celorlalţi acţionari, care ar urma să aibă posibilitatea de a le cesiona la acelaşi preţ pe care l-ar fi oferit şi un terţ.
Astfel, dreptul de preempţiune convenţional (pactul de preferinţă) creează în sarcina promitentului o obligaţie de a face, respectiv cea de a acorda beneficiarului acestui drept posibilitatea de a cumpăra bunul ce urmează a fi vândut, la acelaşi preţ pe care l-ar fi plătit şi un terţ. Un asemenea drept este unul de creanţă, care nu conferă titularului său vreun drept de urmărire asupra bunului cu privire la care a fost instituit.
Aşa fiind, în cazul în care proprietarul bunului nu îşi respectă obligaţia de a acorda preferinţă, iar dreptul recunoscut apelantului nu are natură legală, ci convenţională, Curtea constată că, în condiţiile în care pactul de preferinţă nu transmite dreptul de proprietate, ci dă naştere doar unei obligaţii de a face, el nu conferă părţii lezate dreptul de a intenta acţiune în anularea vânzării/cesiunii făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, ci doar dreptul de a pretinde vânzătorului daune-interese.
Imposibilitatea de a obţine anularea contractului, încheiat cu nerespectarea dreptului de preempţiune acordat convenţional apelantului derivă din dispoziţiile art. 1075 C. civ., potrivit cărora „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.
Apelantul are însă posibilitatea ca, în cazul în care ar afirma că cesiunea s-a făcut în frauda sa, cu complicitatea la fraudă a terţului achizitor (fraus omnia corrumpit), să solicite anularea contractului, pentru cauză ilicită, ca motiv de nulitate absolută.
Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Astfel, Curtea a apreciat că rezultă că apelantul nu avea calitatea de a solicita anularea contractului de cesiune de acţiuni, pentru motive de nulitate relativă.
În consecinţă, prin decizia comercială nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis apelul declarat de către apelantul D.M., a fost schimbată în tot sentinţa comercială nr. 9571 din 22 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în dosarul nr. 7673/2/2008, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi în consecinţă a fost respinsă acţiunea, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
În acest context, trebuie subliniat că apelantului nu i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, întrucât evaluarea temeiniciei unui drept este o operaţiune care poate produce efecte mai grave pentru parte decât respingerea cererii, pe cale de excepţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M. care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
În ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, adică a admis apelul în mod eronat cu depăşirea cererii de apel.
Motivul invocat este neîntemeiat întrucât, acest motiv este o concretizare a principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a soluţiona toate aspectele de fapt şi de drept care există la momentul judecării apelului. Or, în temeiul acestui principiu, Curtea de apel a ridicat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţie care poate fi ridicată în tot cursul judecăţii, nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută. Aceasta excepţie este calificată ca fiind o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, iar admiterea acestei excepţii face de prisos cercetarea fondului pricinii.
Chiar dacă recurentul invocă art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel are obligaţia să stabilească situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în limitele cererii de apel, instanţa poate din oficiu să invoce orice motiv de ordine publică, dând eficienţă principiului rolului activ al instanţei şi dispoziţiilor art. 136 şi 137 C. proc. civ.
Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, Înalta Curte apreciază că este invocat în mod nefondat, iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind arătate care sunt argumentele de fapt şi de drept care au determinat instanţa să se pronunţe pentru respingerea cererii de chemare în judecată.
Acest motiv nu poate fi susţinut, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat pe cale de excepţie fapt care a făcut inutilă analiza motivelor de apel. Decizia recurată cuprinde doar elemente de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat instanţa în respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, Înalta Curte va reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde temeiurile de drept şi care a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii.
Recurentul invocă art. 296 în susţinerea motivului de recurs, apreciind că în conformitate cu acest articol „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât din hotărârea atacată”.
Cum se poate observa prin decizia atacată, instanţa a aplicat corect dispoziţiile acestui articol („Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”) şi nici nu i-a creat o situaţie mai grea prin respingerea cererii de chemare în judecată pe excepţie. Astfel, prin admiterea apelului, instanţa de control judiciar a schimbat în tot sentinţa comercială a instanţei de fond, aspect admis de codul de procedură civilă, şi a respins cererea de chemare în judecată prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. Deci, soluţionând cauza pe excepţie şi nu în fond, Curtea de Apel nu i-a produs o situaţie mai grea decât hotărârea instanţei de fond care i-a respins acţiunea în fond, considerând că cererea de chemare în judecată a recurentului este neîntemeiată.
Cu privire la determinarea de către instanţa de apel a naturii juridice a nulităţii invocate de către recurent, calificarea dată de instanţa de apel s-a realizat prin raportare la cauza nulităţii, motiv pentru care Înalta Curte apreciază ca fiind corecte susţinerile instanţei de apel potrivit cărora în prezenta pricină suntem în prezenţa unei nulităţii relative şi nu absolute, iar în acest context, în cazul unei nulităţi relative aceasta poate fi invocată numai de părţile contractante, ale căror interese particulare sunt încălcate şi nicidecum de terţe persoane faţă de contract.
Prin urmare, argumentele aduse de instanţa de apel cu privire la faptul că recurentul nu are dreptul de a intenta acţiune în anularea contractului de cesiune/vânzare, când nu se respectă dreptul de preemţiune sunt logice şi în conformitate cu dispoziţiile legale care guvernează materia nulităţilor relative.
Aşadar, fiind respectate dispoziţiile legale privind procedura de vânzare a acţiunilor, precum şi prevederile legale şi statutare în ceea ce priveşte semnarea contractului de cesiune de acţiuni, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3267/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3275/2010. Comercial → |
|---|
