ICCJ. Decizia nr. 3275/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3275/2010
Dosar nr. 375/40/2009
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Botoşani înregistrată sub nr. 75/40/E/2009, reclamanta SC P. SRL Botoşani a chemat în judecată pârâţii C.I.G. şi Ş.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate desfiinţat de drept antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară autentificat sub nr. 100 din 18 ianuarie 2008 de Biroul Notarului public H.C. Botoşani având ca obiect promisiunea de vânzare – cumpărare a imobilului situat în Botoşani, str. Victoriei, judeţul Botoşani, format din corpul CI-grădiniţa, corpul C 2 - anexă şi suprafaţa construită la sol de 1.991 m.p., teren aferent construcţiei cu nr. cadastral provizoriu 5691, înscris în Cartea Funciară a municipiului Botoşani sub nr. 17173/N, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale de către pârâţi; obligarea pârâţilor la restituirea avansului achitat de 120.000 euro (echivalent în lei la cursul de 4,29 lei = 1 euro în sumă de 515.000 lei), echivalent în lei la data plăţii, precum şi a despăgubirilor contractuale a 50.000 euro în echivalent în lei la data plăţii; instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 501/2009 prima instanţă a admis în parte acţiunea, a dispus rezoluţiunea contractului şi a obligat pârâţii să restituie suma de 120.000 Euro şi să plătească daune de 50.000 Euro.
În motivarea soluţiei s-au învederat următoarele:
Între pârâţii C.I.G., în nume propriu şi în calitate de mandatar al A.Ş. şi B.F. s-a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 100 din 18 ianuarie 2008 la Biroul Notarului Public H.C. din Botoşani, prin care primii s-au obligat să vândă secundului, imobilul proprietatea lor, situat în municipiul Botoşani, str. Victoriei, judeţul Botoşani compus din Corpul C 1 - grădiniţa cu suprafaţa construită la sol de 313 m.p., Corpul C 2 - anexă cu suprafaţa construită de 33 m.p. şi suprafaţa de 1.991 m.p. teren aferent construcţiei cu nr. cadastral provizoriu 5691 şi înscris în Cartea Funciară sub nr. 17173/N a municipiului Botoşani, până la data de 18 ianuarie 2009 cu preţul de 245.000 euro din care reclamanta a achitat 120.000 euro la data încheierii convenţiei, iar diferenţa de 125.000 euro urmând a fi achitată la data perfectării actului de vânzare - cumpărare în formă autentică.
Potrivit art. 1020 şi 1021 C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Într-acest caz, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese.
Pârâţii, promitenţii - vânzători, nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin convenţie, aşa încât la data de 19 ianuarie 2009 când reprezentanţii societăţii cumpărătoare s-au prezentat la Biroul Notarului Public H.C. în vederea încheierii contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică, acesta nu a putut fi perfectat.
Conform art. 1066 C. civ., clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i, iar art. 1068 C. civ., prevede „creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale, fie aceea a clauzei penale”.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie instanţa de fond a reţinut că posesia şi uzul imobilului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare a rămas în sarcina proprietarilor, respectiv pârâţilor, societatea reclamantă neavând niciodată posesia acestuia.
Împotriva sentinţei pârâţii au declarat apel.
Prin decizia nr. 141 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, s-au respins apelurile declarate de pârâţii C.I.G. şi Ş.A., ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a fost competentă material să soluţioneze cauza potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., arătând că litigiul este evaluabil în bani aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, s-a reţinut caracterul comercial al prezentei cauze raportat la dispoziţiile art. 4 C. com., ce instituie prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, precum şi la prevederile art. 56 C. com., în sensul că actul comercial numai pentru una dintre părţi, este supus legii comerciale.
Totodată, instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiate susţinerile privind nelegala citare a pârâtei Ş.A., întrucât potrivit art. 153 C. proc. civ., partea prezentă prin mandatar chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării. Aşadar, pârâta Ş.A. a avut termen în cunoştinţă prin mandatar, în plus ea a fost şi citată la adresa menţionată, în cuprinsul cererii de apel.
Instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiate susţinerile privind neîndeplinirea procedurii de conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., având în vedere că această apărare nu a fost invocată în faţa primei instanţe in limine litis, astfel încât invocarea pentru prima oară în apel este tardivă.
De asemenea, instanţa de apel a arătat că obligaţiile asumate prin contract de către pârâţi, respectiv ridicarea afectaţiunii clădirii şi obţinerii autorizaţiei de demolare nu au un caracter imposibil, astfel cum au susţinut pârâţii.
Împotriva deciziei, în termen legal, atât pârâtul C.I.G., cât şi pârâta Ş.A. au declarat recurs.
Recurentul-pârât C.I.G. şi-a întemeiat criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că procedura de citare a pârâtei Ş.A. nu a fost îndeplinită potrivit legii, iar prezentul litigiu a fost soluţionat cu încălcarea normelor referitoare la competenţa materială în raport de natura civilă a cauzei. De asemenea, pârâtul a mai susţinut că la dosar nu există nicio dovadă care să ateste procedura concilierii directe în condiţiile art. 7201 C. proc. civ. În opinia sa antecontractul de vânzare-cumpărare în discuţie conţine clauze abuzive vizând obligaţii imposibil de realizat.
Recurentul-pârât prin concluziile scrise, depuse la dosar, precizează că înţelege să invoce excepţia privind nelegala compunere a instanţei, ţinând cont de prevederile legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, astfel încât se impunea participarea reprezentantului Ministerului Public (procurorului) la judecarea prezentei cauze, motiv de ordine publică subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtă Ş.A. critică decizia atacată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 7 şi 9, reiterând motivele invocate de pârâtul C.I.G.
În precizările transmise prin fax, la data de 12 octombrie 2010, pârâta susţine excepţia nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare motivat de faptul că pentru încheierea acestuia nu a existat mandat de reprezentare, iar lipsa consimţământului şi reaua credinţă la încheierea unei convenţii conduc la nulitatea absolută a actului încheiat.
Recurenta-pârâtă prin reprezentat a depus cerere de sesizarea a Curţii Constituţionale invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) C.E.D.O.
În motivarea cererii, pârâta Ş.A. a susţinut că este necesară evaluarea imobilului casă, întrucât acesta este monument istoric, iar prin expertiza întocmită de ing. H.G.D. casa a fost subevaluată. Cum în recurs procedura nu-i permite să administreze proba cu expertiza, acest aspect consideră că reprezintă o restrângere a accesului la justiţie şi la un proces echitabil.
Intimata-reclamantă SC P. SRL Botoşani nu a formulat întâmpinare în temeiul dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-pârâtă Ş.A., în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte, constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor de judecată privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Recurenta-pârâtă Ş.A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., conform căreia „în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, normă prin care se stabileşte, în raport de celelalte dispoziţii care reglementează sistemul probelor, o regulă de bază a judecării recursului”.
Recursul nu este o cale devolutivă prin intermediul căreia cauza se rejudecă, ci un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia.
Soluţionând calea de atac a recursului, instanţa nu poate relua judecata procesului, ci va verifica numai dacă hotărârea atacată a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale, pe baza probelor administrate, fără a se putea, în principiu, administra probe noi.
Dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu excepţia înscrisurilor care ar fi putut avea o înrâurire asupra soluţionării cauzei, dacă ar fi fost cunoscută de instanţa a cărei hotărâre se atacă.
În speţa de faţă, instanţa a administrat în condiţiile art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisurile solicitate de părţi în şedinţa publică din data de 12 mai 2010, situaţie în care nu se mai poate susţine încălcarea accesului la justiţie. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., pentru faptul că este necesară evaluarea imobilului în litigiu se analizează în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) C. proc. civ., din Legea nr. 47/1992, dar ţinând cont de obiectul acţiunii, respectiv „rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 100 din 18 ianuarie 2008 faţă de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, se constată că dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Nefiind îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţii-pârâţi, constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Critica recurentei-pârâte subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind necompetenţa materială nu poate fi reţinută, întrucât instanţa de control judiciar în mod judicios a apreciat că în speţa de faţă tribunalul a fost competent să soluţioneze cauza având în vedere obiectul şi natura juridică a litigiului, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Totodată, nu pot fi reţinute criticile recurenţilor vizând natura civilă, iar nu comercială a litigiului.
Dispoziţiile art. 4 C. com., instituie prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, iar din cuprinsul contractului de închiriere nu rezultă faptul că obligaţia asumată de SC P. SRL nu ar avea caracter comercial, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 56 din acelaşi act normativ statuează principiul potrivit căruia „actul care este comercial numai pentru una dintre părţi, este supus legii comerciale”.
Instanţa de apel a apreciat corect că susţinerile părţilor referitoare la neîndeplinirea procedurii de conciliere prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., sunt neîntemeiate ţinând seama de faptul că această apărare nu a fost invocată în faţa primei instanţe in limines litis, astfel încât invocarea pentru prima dată în apel este tardivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., „în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.”
Prin urmare, din textul de lege menţionat rezultă că procedura concilierii este incidentă numai în cazul litigiilor comerciale evaluabile în bani, or în speţa de faţă, în raport de obiectul cauzei, respectiv rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu era necesară procedura prealabilă.
În plus, recurentul-pârât se prevalează de neîndeplinirea prevederilor art. 7201 C. proc. civ., fără a dovedi o vătămare şi fără a-şi manifesta voinţa de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, astfel încât să paralizeze demersul în justiţie al reclamantei.
Nu se poate susţine că recurenţii-pârâţi nu au avut cunoştinţă de solicitarea reclamantelor în condiţiile în care aceasta a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Critica formulată de recurentul C.I.G. vizând compunerea completului de judecată se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., dar motivul invocat este nefondat având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Recurentul a invocat nelegala constituire a completului de judecată privind lipsa reprezentantului Ministerului Public arătând că imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 100 din 18 ianuarie 2008 este monument istoric (critică nouă formulată în recurs), dar din actele de la dosar nu rezultă că imobilul se încadrează în grupa A conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, ci în grupa B.
În plus, conform dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., procurorul participă la judecata cauzei civile şi pune concluzii în cadrul şedinţelor de judecată, atunci când apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi, mai cu seamă, atunci când legea prevede expres aceasta, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Nu sunt fondate nici criticile referitoare la nelegala citare a pârâtei Ş.A., având în vedere că aceasta a fost citată de instanţă la adresa indicată prin cererea de apel, iar pârâtul C.I.G. a avut şi calitatatea de manadatar al părâtei, dispoziţiile art. 153 C. proc. civ., fiind pe deplin aplicabile.
Ambii recurenţi critică decizia recurată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii pronunţate, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia recurată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii între considerentele reţinute şi nici a unor considerente străine pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-şi găseşte incidenţa în cauza de faţă, ambele instanţe aplicând şi interpretând corect dispoziţiile legale, având în vedere dispoziţiile art. 969 – art. 970 C. civ.
Este de necontestat că părţile au încheiat în condiţiile art. 969 – art. 970 C. civ., antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară autentificat sub nr. 100 din 18 ianuarie 2008 de Biroul Notarului public H.C. Botoşani având ca obiect promisiunea de vânzare – cumpărare a imobilului situat în Botoşani, str. Victoriei, judeţul Botoşani, prin care a fost prevăzută clauza penală.
Clauza penală, prin definiţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1066 C. civ., este o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate de către debitorul său.
Instanţa nu este chemată să determine, echivalentul prejudiciului în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor asumate, printr-o apreciere proprie, ci urmează să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract.
Prin urmare, susţinerea recurenţilor în sensul că au fost obligaţi la daune-interese împovărătoare prin clauze abuzive nu poate fi reţinută, atâta timp cât părţile au stabilit prin clauza penală echivalentul prejudiciului în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor asumate.
Imposibilitatea executării obligaţiilor asumate nu a fost dovedită în condiţiile art. 1069 C. civ., constatările instanţei de apel pe acest aspect fiind corecte.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei Ş.A. vizând lipsa consimţământului la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare având în vedere procura de vânzare şi administrare imobil autentificată sub nr. 3266 din 30 octombrie 2006 .
Recurenţii deşi invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege evocat, iar schimbarea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor (ceea ce doresc de fapt recurenţii) nu se poate realiza în această fază procesuală, odată cu abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse, menţinându-se hotărârea instanţei de apel, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta - pârâtă Ş.A.
Respinge recursurile declarate de pârâţii C.I.G. şi Ş.A. împotriva deciziei nr. 141 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3270/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3282/2010. Comercial → |
|---|
