ICCJ. Decizia nr. 3307/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3307/2010
Dosar nr. 46620/3/2007
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti cheamă în judecată pe pârâta SC A.S.I.C.D. – Emiratele Arabe Unite, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007 încheiat de reclamantă ca reasigurător şi pârâta ca asigurat, din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 13174 din 3 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâtă, şi respinge acţiunea reclamantei ca nefiind de competenţa instanţelor române, reţinând, în acest sens, că, având în vedere natura contractului de reasigurare, respectiv de contract de adeziune, în care părţile contractante nu negociază decât prima şi cota de reasigurare, era necesar ca intenţia părţilor de a exclude aplicabilitatea clauzei de atribuire a jurisdicţiei din poliţa iniţială de asigurare, care trimitea la forma standardizată MAR 91, potrivit căreia litigiile născute din respectivul contract de asigurare se supun jurisdicţiei instanţelor engleze, să fie prevăzută expres în cadrul poliţei de reasigurare, ceea ce nu rezultă din contractul din litigiu, astfel că reiese că reclamanta a acceptat ca litigiile născute din raportul juridic de reasigurare să fie şi ele supuse jurisdicţiei engleze.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe este respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 409 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care reţine că, faţă de natura specifică a contractului de reasigurare, în lipsa unor clauze exprese în corpul înscrisului, derogatorii de la cele inserate în contractul iniţial de asigurare, se aplică automat clauzele din contractul iniţial de asigurare, precum şi că, în contractul de reasigurare părţile nu au prevăzut expres, cu titlu de excepţie de la poliţa tip MAR 91, jurisdicţia instanţelor române, astfel că, în cauză, se aplică regula competenţei exclusive a instanţelor engleze, regulă impusă de tipul de poliţă de reasigurare pentru care au optat aceste părţi, nefiind incidente nici dispoziţiile din legea internă care se referă la jurisdicţia instanţei române şi nici dispoziţiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 cu privire la aplicarea legii române, în absenţa unor clauze exprese de alegere a legii aplicabile în acest sens, inserate în contractul de reasigurare.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, cu trimiterea cauzei în rejudecare la Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii pe fond a pricinii.
În fundamentarea recursului său recurenta reclamantă critică instanţa de apel pentru încălcarea dispoziţiilor art. 973 C. civ., prin calificarea eronată a contractului de reasigurare drept contract de adeziune la contractul iniţial de asigurare la care recurenta nu a fost parte, instanţa făcând şi confuzie între contractul accesoriu şi cel de adeziune, precum şi pentru încălcarea art. 948 C. civ., prin aprecierea instanţei că din formularul „MAR 91" s-ar aplica numai unele părţi, şi doar unele clauze şi nu formularul în întregime, adică şi acelea care arată că acesta este valid numai dacă este însoţit de ştampile ale asigurătorului emitent, ceea ce nu se întruneşte în cauză. Recurenta reproşează instanţei de apel şi înfrângerea prevederilor art. 969 C. civ., prin faptul că a apreciat ca validă doar dispoziţia din poliţa „MAR 91" referitoare la competenţa jurisdicţiei engleze şi nu şi dispoziţia conform căreia validitatea poliţei în cauză este condiţionată de existenţa unei ştampile care, în speţă, lipseşte, formularul fiind, de altfel, adresat numai societăţii de asigurare engleze care l-a redactat şi care trebuie să-l aprobe prin aplicarea ştampilei.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru a nu fi luat în considerare faptul că nici recurenta şi nici intimata nu au inserat în contractul lor vreo clauză expresă de alegere a competenţei, care, în conformitate cu art. 4 alin. (1), art. 7 şi art. 23 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 44/2001, revine instanţelor de la sediul asigurătorului, ceea ce rezultă şi din dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 dar cu referire la locul plăţii, legea aplicabilă cauzei fiind, de asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, legea română ca lege a debitorului prestaţiei caracteristice, care este reclamanta recurentă, reasigurător.
Recurenta mai critică instanţa de apel pentru a fi motivat greşit Decizia bazându-se pe practica maritimă englezească şi cu luare în considerare a dreptului englez, fără a indica însă vreo dispoziţie de lege şi reţinând, de asemenea eronat, ca izvor de drept precedentul judecătoresc şi doctrina, nerecunoscute de dreptul român cu această valoare juridică, motivarea fiind, din această perspectivă, străină de natura pricinii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului, ca nefondat, faţă de evidenţa încheierii contractului de reasigurare cu referire la poliţa „MAR 91", acceptată de comun acord, conform căreia competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţelor engleze.
Examinând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă se constată că acesta nu este fondat, instanţa de apel criticată pronunţând o hotărâre judicios şi coerent motivată, făcând o corectă aplicare a clauzelor contractului de reasigurare dintre părţi, şi, implicit, a dispoziţiilor legale pertinente, confirmând, de asemenea judicios, soluţia primei instanţe.
Se constată, în acest sens, că părţile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea poliţei de reasigurare conform formularului „MAR 91", condiţiile de asigurare de timp acceptate de părţi de comun acord, fiind cele elaborate de I.A.M. (Londra), cu precizările şi modificările expres convenite şi operate prin contractul din litigiu, reţinându-se, cu titlu de exemplu, că atunci când au dorit-o, părţile au exclus aplicarea unora dintre condiţii precum cea referitoare la răspunderea pentru coliziune, sau au adăugat altele precum cea referitoare la includerea în asigurare a „activităţii de ansamblare şi comisionare a dragorului, sau la includerea „renunţării la subrogare împotriva coasiguraţilor dacă se solicită". Potrivit poliţei tip MAR 91 „asigurarea, încheiată cu referire la această poliţă, va fi supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze, excepţie făcând cazurile în care, în prezenta se stipulează altfel".
Cum recurenta nu a dovedit că, aşa cum a procedat cu privire la condiţiile de asigurare, a convenit „altfel", de comun acord cu pârâta, respectiv că ar fi convenit părţile expres să renunţe la jurisdicţia instanţelor engleze în favoarea instanţelor române, în mod întemeiat instanţa de apel a confirmat soluţia instanţelor de fond de a respinge acţiunea recurentei reclamante ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Soluţia este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr. 44/2001 şi a „Regulamentului CE nr. 593/2008 (Regulamentul „Roma I"), cât şi în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părţilor la un litigiu cu element de extraneitate, ca cel de faţă, de a supune prin convenţie litigiile ce se vor naşte din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca acele litigii să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se poate reţine cu privire la pricina de faţă şi raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.
Este total eronată susţinerea recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91, pentru a fi valid, să fi fost ştampilat de emitent, câtă vreme poliţa de reasigurare în speţă nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde şi alte clauze, precum cele referitoare la condiţiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internaţional privat numeşte receptare contractuală, o ştampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă poliţa MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliţă concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voinţa lor comună, părţile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiţii generale existente în materie, ale căror clauze înţeleg să le preia în contractul lor aşa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de faţă, părţile nu le-au adus conţinutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare, cum am văzut.
Cât priveşte determinarea legii aplicabile contractului, acest aspect urmează a fi clarificat de instanţa competentă să soluţioneze litigiul, respectiv de către instanţa engleză, neputând fi examinat de instanţele române, necompetente.
Se reţine, de asemenea, că instanţa de apel a confirmat întemeiat soluţia instanţei de fond care şi-a verificat competenţa în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992 şi nu în aplicarea practicii şi doctrinei engleze, cum, nefondat susţine recurenta, litigiul de faţă fiind un litigiu născut dintr-un contract de element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internaţional privat, Decizia recurată fiind, astfel, corect şi coerent motivată, cu luarea în considerare a prevederilor contractului de reasigurare din litigiu şi ale formularului tip de poliţă, MAR 91, dispoziţiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 nefiind incidente, cum corect a stabilit instanţa criticată.
Astfel fiind, criticile formulate de recurentă nefiind întemeiate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de aceasta împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 409 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3306/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3308/2010. Comercial → |
|---|
