ICCJ. Decizia nr. 3308/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3308/2010
Dosar nr. 46631/3/2007
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA, Bucureşti, cheamă în judecată pe pârâta SC A.S.I.C., Dubai – Emiratele Arabe Unite, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate, conform dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 26 februarie 2007 încheiat între reclamantă, ca reasigurator, şi pârâtă, în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 4018 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârâtă, în cauza privind pe reclamantă, reţinând, în acest sens, că prin voinţa lor părţile au ales ca lege aplicabilă condiţiilor de fond ale contractului legea engleză, contractul fiind realizat ca un tot unitar în forma MAR 91, acceptată de reclamantă, conform corespondenţei electronice a părţilor, părţile alegând totodată, prin referire la aceeaşi poliţă MAR 91, competenţa instanţelor engleze, în raport şi de art. 154 din Legea nr. 105/1992 şi de dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Regulamentul C.E. nr. 44/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe este respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 7 din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care reţine, în acest sens, că din actele dosarului nu rezultă un acord de voinţă al părţilor în sensul de a se înlătura jurisdicţia engleză, presupusă de adoptarea formularului MAR 91, prin alegerea competenţei instanţelor române, precum şi ca hotărârea apelată a fost motivată corespunzător în fapt şi în drept, cu indicarea corectă a temeiurilor de drept avute în vedere, fără a se întemeia soluţia pe jurisprudenţă şi doctrină, cum greşit afirmă apelanta reclamantă.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi respingerii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii pe fond a pricinii.
În fundamentarea recursului său recurenta reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa criticată a acceptat eronat calificarea contractului de reasigurare drept contract de adeziune, acesta fiind cel mult un contract accesoriu, clauzele din contractul iniţial de asigurare neputând fi aplicate reasigurătorului fără a se încălca prevederile art. 973 C. civ., astfel că eronat a reţinut instanţa şi că reasigurătorul, recurenta de faţă, ar fi ales competenţa şi legea engleză printr-un contract la care nu este parte, ca şi faptul că ar fi ales expres competenţa instanţelor engleze, simpla referire la „MAR 91" în poliţa de asigurare iniţială nu implică automat aceeaşi alegere şi pentru contractul de reasigurare, intimata pârâtă neprobând, de altfel, existenţa efectivă a formularului MAR 91 pentru vaporul din litigiu, formularul evocat nefiind nici ştampilat de Departamentul de Poliţe al I.A.M. din Londra ca emitent, în practică existând şi un alt formular MAR 91 emis de asigurătorul englez „L.", deasemeni străin recurentei şi care şi el implică, pentru valabilitate, o ştampilă a unor departamente interne ale L.
Prin ignorarea neîndeplinirii condiţiilor de valabilitate de către formularul MAR 91 instanţa, apreciază recurenta, a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 948 şi art. 969 C. civ.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru încălcarea dispoziţiilor, direct aplicabile, ale art. 4 alin. (1), art. 7 şi art. 23 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 44/2001, ca şi ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale pct. 19 din Preambulul Regulamentului C.E. nr. 593/2008.
Recurenta apreciază că, în condiţiile în care instanţa română se declară necompetentă în baza interpretării poliţei de reasigurare şi a pretinsei voinţe implicite a părţilor de a alege jurisdicţia engleză, s-ar putea ajunge, in extremis, la un conflict negativ de competenţă cu instanţele engleze, ceea ce ar echivala cu o denigrare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., precum şi că inserarea sintagmei „MAR 91" ar putea reprezenta cel mult o uzanţă juridică, necunoscută, însă, în România, unde, în doctrină, se cunosc doar uzanţe comerciale convenţionale dar interpretative, limitative, cu menţiunea de a explicita termenii contractului, însă raportat la legea aplicabilă speţei, dar şi la sistemul de drept românesc.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă se constată că acesta nu este fondat, instanţa de apel criticată pronunţând o hotărâre judicios şi coerent motivată, făcând o corectă aplicare a clauzelor contractului de reasigurare dintre părţi, şi, implicit, a dispoziţiilor legale pertinente, confirmând, de asemeni judicios, soluţia primei instanţe.
Se constată, în acest sens, că părţile au convenit expres în contractul de reasigurare dintre ele încheierea poliţei de asigurare conform formularului MAR 91, condiţiile de asigurare de timp, acceptate de părţi de comun acord, fiind cele elaborate de I.A.M. (Londra), cu precizările şi modificările expres convenite şi operate prin contractul din litigiu, reţinându-se, cu titlu de exemplu, că atunci când au dorit-o părţile au exclus aplicarea unora dintre condiţii precum cea privind componente îndepărtate referitor la care se convine „fără înapoieri de componente dezafectate doar anulate. Potrivit poliţei tip MAR 91 „asigurarea, încheiată cu referire la această poliţă, va fi supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze, excepţie făcând cazurile în care, în prezenta se stipulează altfel".
Cum recurenta nu a dovedit că, aşa cum a procedat cu privire la condiţiile de asigurare, a convenit „altfel", de comun acord cu pârâta, respectiv că ar fi convenit părţile expres să renunţe la jurisdicţia instanţelor engleze în favoarea instanţelor române, în mod întemeiat instanţa de apel a confirmat soluţia instanţei de fond de a respinge acţiunea recurentei reclamante ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Soluţia este corectă atât în lumina Regulamentului C.E. nr. 44/2001 şi a Regulamentului C.E. nr. 593/2008 (Regulamentul „Roma I"), cât şi în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părţilor la un litigiu cu element de extraneitate, ca cel de faţă, de a supune prin convenţie litigiile ce se vor naşte din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca acele litigii să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se poate reţine cu privire la pricina de faţă şi raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.
Este total eronată susţinerea recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91, pentru a fi valid, să fi fost ştampilat de emitent, câtă vreme poliţa de reasigurare în speţă nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde şi alte clauze, precum cele referitoare la condiţiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internaţional privat numeşte receptare contractuală, o ştampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă poliţa MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliţă concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voinţa lor comună, părţile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiţii generale existente în materie, ale căror clauze înţeleg să le preia în contractul lor aşa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de faţă, părţile nu le-au adus conţinutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare, cum am văzut.
Din această perspectivă se apreciază ca eronate considerentele, fără suport teoretic, ale recurentei cu privire la calificarea poliţei tip MAR 91, şi a clauzei de alegere a competenţei instanţelor engleze, cuprinsă în aceasta, ca o uzanţă juridică, eventual convenţională, interpretativă. Poliţa tip MAR 91 nu reprezintă o uzanţă comercială internaţională şi nici un uz interpretativ, cum eronat apreciază recurenta, care a acceptat încheierea contractului internaţional de reasigurare din litigiu, cu receptarea poliţei tip MAR 91, fără a-i cunoaşte conţinutul şi ignorând natura juridică a trimiterii din menţionatul contract la respectiva poliţă.
Cât priveşte determinarea legii aplicabile contractului, acest aspect urmează a fi clarificat de instanţa competentă să soluţioneze litigiul, respectiv de către instanţa engleză, neputând fi examinat de instanţele române, necompetente.
Se reţine, de asemenea, că instanţa de apel a confirmat întemeiat soluţia instanţei de fond care şi-a verificat competenţa în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, şi nu în aplicarea practicii şi doctrinei engleze, cum, nefondat susţine recurenta, litigiul de faţă fiind un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internaţional privat, Decizia recurată fiind, astfel, corect şi coerent motivată, cu luarea în considerare a prevederilor contractului de reasigurare din litigiu şi ale formularului tip de poliţă MAR 91, dispoziţiile art. 103 lit. d) din Legea nr. 105/1992 nefiind incidente, cum corect a stabilit instanţa criticată.
Astfel fiind, criticile formulate de recurentă nefiind întemeiate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de aceasta împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 7 din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3307/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3311/2010. Comercial → |
|---|
