ICCJ. Decizia nr. 3312/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3312/2010
Dosar nr. 2604/1/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta F. Constanţa prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Constanţa în contradictoriu cu pârâtele C. Constanţa şi SC T. SRL Constanţa a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte pentru motivul că imobilul M.C.V. este proprietatea sa.
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 3643 din 21 iunie 2007, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei F. Constanţa şi a lipsei de interes în promovarea acţiunii invocate de pârâtele SC C. şi SC T. SRL. Pe fond, s-a respins acţiunea reclamantei F. Constanţa pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat la data de 1 aprilie 2007 între cele două pârâte.
Pentru a ajunge la această soluţie, Tribunalul a reţinut că excepţia nulităţii absolute poate fi invocată de orice persoană care are interes şi că în virtutea acestui drept, în condiţiile în care reclamanta a invocat faptul că imobilul închiriat primei pârâte, după dezafiliere, este proprietatea sa, a fost justificată atât legitimarea procesuală activă cât şi interesul pentru a promova o astfel de acţiune.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că nu au fost dovedite cauze de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte, contemporane momentului încheierii actului atacat. Au fost înlăturate susţinerile referitoare la nesocotirea art. 177 din Legea nr. 1996, în vigoare la acea dată, pe considerentul că la data încheierii contractului de închiriere, 1 aprilie 2004, normele referitoare la distribuirea activului şi pasivului către altă cooperativă de consum asociată, ca efect al retragerii, nu erau incidente în cazul cooperativei pârâte. Instanţa de fond a constatat că nu poate fi reţinută drept cauză de nulitate lipsa acordului F. pentru un contract care s-a încheiat anterior dezafilierii. Concluzia tribunalului s-a bazat pe prevederile art. 968 şi 967 C. civ., în temeiul cărora a apreciat că o cauză este ilicită când este prohibită de lege, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice. În acelaşi sens a mai reţinut că împrejurările afirmate de reclamantă nu sunt de natură să răstoarne prezumţia de valabilitate a cauzei contractului de închiriere. Totodată, s-a considerat ca fiind fără relevanţă asupra valabilităţii contractului refuzul pârâtei SC T. SRL de a da curs notificării reclamantei de a încheia un nou contract de închiriere cu aceasta, întrucât împrejurările invocate erau ulterioare încheierii contractului a cărui nulitate se solicită.
Apelul declarat de reclamanta F. Constanţa – Societate Cooperativă de Consum împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 24/ COM din 11 februarie 2008, reţinând, în esenţă, că motivele de nulitate absolute sunt stricte şi nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii. Limitarea duratei de închiriere, refuzul pârâtei de a încheia contract de închiriere cu apelanta nu vizează, în opinia Curţii de Appel, încălcarea unor norme imperative la momentul încheierii contractului de închiriere.
În concluzie instanţa de apel a reţinut că împrejurările invocate nu pot demonstra fraudarea legii la momentul încheierii contractului de închiriere dintre cele două pârâte şi că nu este afectată nici valabilitatea acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 363 din 6 februarie 2009, a admis recursul declarat de reclamanta F. Constanţa, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea lămuririi drepturilor cooperativei asociate în cadrul F. faţă de bunul aflat în administrare, lămurire fără de care nu puteau fi reconsiderate drepturile recurentului asupra bunului, cu consecinţe asupra contractului de închiriere a cărui nulitate s-a cerut.
În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 160/ COM din 7 decembrie 2009, cu opinia majoritară, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei F. Constanţa – Societate cooperativă de consum, fiind exprimată şi opinia minoritară în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii contractului de închiriere ce vizează imobilul M.C.V.
În argumentarea opiniei majoritare instanţa de apel a reţinut că la data perfectării contractului de închiriere pârâta avea un drept de administrare asupra imobilului, fapt ce o îndreptăţea să încheie un astfel de act privind cedarea folosinţei spaţiului comercial din Constanţa, strada Cuza Vodă.
Astfel, din prisma invocării de către apelanta reclamantă F. Constanţa a calităţii sale de proprietar, încheierea unui contract de închiriere de către o altă persoană decât cea a proprietarului nu este sancţionată cu nulitatea contractului, ci doar cu inopozabilitatea locaţiunii faţă de adevăratul proprietar, fapt pentru care instanţa de apel a constatat caracterul neîntemeiat al motivului de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte nerespectarea termenului de un an stabilit prin Decizia nr. 40/1998 a C., instanţa de apel a apreciat că această decizie nu îmbracă forma unui act normativ cu putere de lege care să fi opozabil „erga omnes", caracterul său fiind cel al unei norme de reglementare a unor raporturi juridice pentru organizaţiile cooperatiste, iar prin stabilirea unui termen de închiriere de un an, cu posibilitatea prelungirii în cazuri excepţionale [(art. 3, lit. c) din Decizia nr. 40 din 29 iulie 1998)], consimţământul părţilor contractante în privinţa duratei locaţiunii a fost suplinit de organul central al cooperaţiei.
În opinia minoritară s-a reţinut că dispoziţiile art. 177 din Legea nr. 109/1996 erau în vigoare la data aprobării dezafilierii, astfel încât împrejurarea că realizarea operaţiunii juridice a locaţiunii între cele două pârâte s-a realizat anterior adoptării de către A.G.E.A. C. a Hotărârii nr. 4 din 17 decembrie 2002 nu conduce la concluzia că dispoziţiile Legii nr. 109/1996 nu sunt aplicabile atât timp cât acestea stipulează, cu caracter imperativ, care sunt consecinţele juridice asupra activului şi pasivului a preluării patrimoniului rămas, care se produc în caz de lichidare, retragere sau excludere a unei cooperative de consum din F.
Mai mult, prin Decizia nr. 94 din 2 octombrie 1995 a C. se decide în art. 3 că în cazul contractelor de închiriere încheiate pentru spaţiile disponibile termenul închirierii nu poate depăşi un an de zile, părţile având dreptul la prelungirea locaţiunii. Aceleaşi dispoziţii referitoare la termenul locaţiunii se menţin şi prin Decizia nr. 48 din 29 iulie 1998 a C..
Conform statutului C. deciziile emise sunt obligatorii pentru toate organizaţiile, societăţile şi întreprinderile cooperaţiei de consum în ceea ce priveşte constituirea şi utilizarea fondurilor cooperaţiei.
Prin urmare, locaţiunea, deşi încheiată anterior dezafilierii, nu îşi produce efectele după data de 01 aprilie 2003 dată la care s-a împlinit termenul, respectiv un an, termen maxim de închiriere.
În concluzie, cum dispoziţiile Legii 109/1996 stabilesc de plano că, în caz de retragere (în speţă dezafilierea pârâtei), reclamanta a preluat partea indivizibilă a cooperaţiei de consum, contractul de închiriere încalcă atât dispoziţiile Legii 109/1996 cât şi normele interne aplicabile cooperaţiei, respectiv cele adoptate de către C. prin deciziile menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F. Constanţa întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, pronunţate de completul de divergenţă şi menţinerea ca legală şi temeinică a opiniei minoritare.
În motivarea recursului său reclamanta a susţinut că legiuitorul a abilitat C. prin art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 să emită norme obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei de consum, iar C. Constanţa, la data încheierii contractului, era o organizaţie a cooperaţiei de consum, asociată la F. care la rândul său era asociată la C.
C., în temeiul acestei prevederi legale, a emis Decizia 40/1998 prin care a stabilit termenul de închiriere de un an şi referitor la care completul de divergenţă majoritar consideră că nu îmbracă forma unui act normativ cu putere de lege.
În concluzie recurenta a arătat că prima instanţă a interpretat greşit că acestui contract nu îi sunt aplicabile dispoziţiile imperative ale Legii nr. 109/1996.
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata pârâtă C. Constanţa, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că opinia separată, deşi împărtăşită de recurentă, porneşte de la premisa greşită că textele de lege invocate în Decizia de casare conduc la concluzia nulităţii actului juridic.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată în raport de motivul invocat de recurentă, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că acesta nu este de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită situaţia prevăzută de dispoziţia invocată.
Motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are de regulă, în vedere, încălcarea legii de drept substanţial, mai precis, aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt dedusă judecăţii, sau extinderea normei de drept la situaţii neaplicabile în speţă.
Din această perspectivă, şi în raport de dispoziţiile legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului ca fiind o cale de atac de reformare, nedevolutivă, se vor analiza doar criticile formulate împotriva deciziei recurate ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate, respectiv aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 109/1996.
În raport de criticile formulate şi analizând Decizia recurată sub acest aspect, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel s-a fundamentat pe aplicarea dispoziţiilor legale sus menţionate, în vigoare la data dezafilierii pârâtei din F. CONSTANŢA, actul juridic rămânând supus legii sub imperiul căreia s-a născut potrivit principiului tempus regit actum.
În ceea ce priveşte criticile legate de modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparţin competenţei exclusive a instanţei fondului sau apelului.
Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta F. CONSTANŢA împotriva deciziei civile nr. 160/ COM din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3311/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3313/2010. Comercial → |
|---|
