ICCJ. Decizia nr. 3339/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3339/2010
Dosar nr. 412/1/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 14 septembrie 2007, reclamanta W.G.G.N. a chemat în judecată pe pârâta C.N.I.N. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 136.509,59 lei precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că suma solicitată reprezintă cheltuielile de judecată, din onorariu avocat, efectuate în procesul având ca obiect revizuirea sentinţei civile nr. 8458 din 2 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosarul nr. 8780/2001, cerere respinsă irevocabil prin respingerea recursului.
Reclamanta a arătat că prin sentinţa menţionată instanţele au pronunţat o hotărâre judecătorească care ţine loc de act de vânzare cumpărare încheiat între părţi cu privire la un teren.
Împotriva acestei hotărâri pârâta a formulat cerere de revizuire care după ce a parcurs două cicluri procesuale, a fost respinsă prin sentinţa comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 1027/2007.
Prin această ultimă hotărâre pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 49.055 lei reprezentând onorariul avocaţilor în recurs.
A susţinut reclamanta că potrivit contractului de asistenţă juridică s-a convenit ca în cazul respingerii recursului să se plătească şi un onorariu de succes suma ce a fost achitată după pronunţarea hotărârii şi neacordată de către instanţă prin decizie.
Pe de altă parte reclamanta a arătat că pârâta datorează plata cheltuielilor de judecată din onorariile avocaţilor în toate cele şase faze procesuale anterioare, trei fonduri şi trei recursuri suma totală fiind de 136.590,59 lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 13705 din 20 noiembrie 2007, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii şi pe fond a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor în două cauze în care soluţia nu i-a fost favorabilă (Decizia comercială nr. 888/R/2006 şi sentinţa comercială nr. 5538/2006). Tribunalul reţine că este adevărat că derularea tuturor litigiilor în cicluri procesuale a necesitat pentru reclamantă cheltuieli constând în onorariile avocaţilor şi că soluţia i-a fost favorabilă, dar apreciază că reclamanta trebuia să solicite obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale, cu ocazia soluţionării irevocabile a litigiului, pentru ca acea instanţă să poată aprecia în raport de susţinerile părţilor şi dovezile aflate la dosare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 425 din 26 octombrie 2009, răspunzând criticilor formulate de reclamanta W.G.G.N. a admis apelul a schimbat în tot sentinţa criticată, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 136.590,59 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cauză având ca obiect cererea de revizuire a sentinţei nr. 8458 din 2 noiembrie 2001 cu 38358,50 lei cheltuieli de judecată fond şi apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că practic cauza a parcurs şase etape procesuale, existând trei hotărâri pronunţate în primă instanţă şi trei hotărâri judecătoreşti pronunţate în recurs (finalizate prin 1) sentinţa comercială nr. 1820 din 21 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de C.N.I.N.; 2) Decizia comercială nr. 888/ R din 1 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a admis recursul şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal; 3) sentinţa comercială nr. 5538 din 22 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată de petentă, s-a desfiinţat sentinţa comercială nr. 8458/2001 şi, rejudecând în fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată; 4) Decizia comercială nr. 3229 din 7 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin care s-a dispus admiterea recursului declarat de recurenta W.G.G.N., casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi sentinţe; 5) sentinţa comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care s-a dispus respingerea cererii de revizuire ca nefondată şi 6) Decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat împotriva ultimei sentinţe.
Aşa cum rezultă din probele administrate în prezenta cauză, intimata din cererea de revizuire (care pe parcursul derulării litigiului în cele 6 etape procesuale a avut şi calitatea de recurentă) a efectuat cheltuieli substanţiale pentru a se apăra împotriva cererii de revizuire ce s-a dovedit ulterior prin sentinţa irevocabilă, că a fost nefondată, cheltuieli constând în onorarii avocaţiale ce au fost dovedite fie cu chitanţe fiscale, fie cu ordine de plată, completate cu extrase de cont.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Sintagma utilizată de legiuitor „cade în pretenţii" a fost explicată în doctrina şi practica judiciară ca fiind expresia culpei procesuale imputată părţii care pierde procesul (indiferent de obiectul acestuia).
Sigur că cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată poate fi accesorie unei cereri principale (dacă este formulată de către reclamant) sau incidentală (dacă este formulată de pârâtul care nu a formulat cerere reconvenţională), dar poate fi formulată şi pe cale principală, separat de litigiul de fond care a cauzat efectuarea cheltuielilor de judecată.
Sub acest aspect, soluţia primei instanţe este criticabilă, deoarece cuprinde un raţionament total greşit şi nelegal cu privire la posibilitatea pe care partea câştigătoare a procesului o are la îndemână pentru recuperarea de la cel care a pierdut, a cheltuielilor de judecată, care astfel au natura unor despăgubiri pentru abuzul de drept săvârşit de partea care a pierdut procesul.
Astfel, prin considerarea că cererea reclamantei este neîntemeiată, doar pentru că aceasta ar fi trebuit să formuleze cerere de obligare a revizuientei la plata cheltuielilor de judecată, nefiindu-i permisă practic (în opinia primei instanţe) formularea unei atare cereri, pe cale separată, instanţa a limitat în mod nepermis accesul petentei la justiţie, pentru valorificarea dreptului său la cheltuielile de judecată, drept subiectiv recunoscut chiar de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., născut chiar din modul cum s-a finalizat procesul care le-a ocazionat.
Dreptul petentei la plata cheltuielilor de judecată nu a fost dedus judecăţii în cadrul judecării cererii de revizuire (ba mai mult, intimata a precizat expres că înţelege să îşi rezerve dreptul subiectiv la plata cheltuielilor de judecată, pe cale separată, fără ca prin aceasta dreptul său la acţiune să fi fost stins) însă pentru că nu l-a valorificat pe acea cale (accesorie, atunci când iniţiativa procesuală a aparţinut sieşi (de pildă când a fost recurentă) sau incidentală (când iniţiativa procesuală a aparţinut adversarei sale) nu înseamnă că acesteia nu i-ar mai fi îngăduită calea principală, separată, pentru formularea unei atare cereri.
Dimpotrivă, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. ,nu numai că nu limitează căile procedurale de valorificare a dreptului de creanţă privind cheltuielile de judecată efectuate într-un proces civil, dar nu face nicio distincţie în ce priveşte formularea acestei cereri, ca accesoriu la un petit principal sau incidental, pe cale de întâmpinare şi, de ce nu, pe cale principală, separată.
Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a interpretat greşit şi restrictiv dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., ceea ce apare ca o îngrădire nejustificată a accesului la justiţie al reclamantei recunoscut de dispoziţiile precum art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O.
Mai mult, aşa cum arată şi apelanta prin motivele de apel, în cauză s-au achitat de către intimata din cererea de revizuire şi cheltuieli reprezentând onorariu de succes, care au fost achitate numai după pronunţarea hotărârii irevocabile, cheltuieli care nu se puteau aprecia ca extinse, datorate, achitate înainte de finele procesului care le-a ocazionat. Or, cu privire la acestea, prima instanţă nu a motivat soluţia sa, pronunţând o hotărâre nelegală şi sub acest aspect.
În fine, aşa cum s-a recunoscut şi în doctrina şi practica judiciară, obligaţia părţii care a pierdut procesul, de a achita părţii câştigătoare, contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea (în mai multe etape procesuale, în speţă şase etape procesuale ce au decurs într-o perioadă îndelungată de timp, respectiv 2004 - 2007) este şi expresia sancţionării pe plan procesual, a abuzului de drept procesual, în sensul că nimănui nu îi este îngăduit să formuleze o cerere neîntemeiată, nefondată, pentru judecata căreia se pun în mişcare mai multe elemente de natură procesuală, iar în ceea ce-l priveşte pe adversar, acesta este nevoit să îşi formuleze apărarea, ceea ce presupune plata unor sume de bani constând în onorarii de avocaţi.
Au fost înlăturate apărările intimatei-pârâte referitoare la cuantumul acestor cheltuieli, motivat de faptul că faţă de etapele procesual parcurse de cererea de revizuire formulată de către pârâtă prin aceasta tindea la desfiinţarea unei hotărâri irevocabile pronunţate în favoarea reclamantei situaţie în care onorariile avocaţiale achitate nu sunt nepotrivit de mari sau vădit disproporţionate în raport cu prestaţiile avocaţilor.
S-a considerat că nu era lipsit de importanţă nici faptul că miza procesuală a litigiului anterior (judecata cererii de revizuire) era foarte importantă pentru client de vreme ce revizuienta dorea, ca efect final al cererii sale de revizuire, anularea unei licitaţii privind achiziţionarea de către reclamantă, a unui teren în suprafaţă de cel puţin 45.000 m.p.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că, 1) prin hotărârea atacată, instanţa de apel ar fi creat recurentei-pârâte o situaţie mai grea decât dacă nu ar fi formulat recursul iniţial, fiind astfel încălcate prevederile art. 315 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu art. 296 C. proc. civ., aspect ce atrage incidenţa în cauză a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.:
2) hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât:
a) instanţa de apel nu a analizat fiecare fază procesuală în parte şi a acordat cheltuielile de judecată în mod global pentru toate etapele, deşi în anumite etape a pierdut;
b) instanţa de apel a interpretat în mod greşit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de succes ca aflându-se sub incidenţa art. 274 C. proc. civ., deşi onorariul de succes este o cheltuială cu caracter voluptoriu;
c) instanţa de apel a apreciat în mod greşit cheltuielile avansate de subsemnata ca nefiind nepotrivit de mari şi vădit disproporţionate faţă de prestaţiile avocaţilor.
Recursul este nefondat.
Hotărârea instanţei de apel nu încalcă art. 296 C. proc. civ., în cauză nefiind incident principiul non reformatio in peius.
Potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel i-a creat acesteia o situaţie mai grea decât cea în care se afla la momentul admiterii primului apel, când cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe, prin aceea că a admis apelul şi a modificat hotărârea primei instanţe în sensul admiterii acţiunii subsemnatei.
În prezenta cauză recurenta-pârâtă interpretează admiterea apelului şi modificarea hotărârii pronunţate în primă instanţă ca pe o înrăutăţire a situaţiei sale în rejudecare, întrucât aceasta nu mai are la dispoziţie decât calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanţei de apel, în timp ce, în situaţia menţinerii hotărârii iniţial pronunţate în faza apelului, ar fi putut ataca hotărârea ce urma să fie pronunţată de prima instanţă atât cu apel, cât şi cu recurs.
Dimpotrivă, prin chiar recursul declarat iniţial, recurenta-pârâtă arată că „dacă instanţa de apel nu ar fi fost de acord cu motivarea şi cu soluţia instanţei de fond, ar fi trebuit să pronunţe soluţia pe care o consideră corectă, motivând totodată", iar Înalta Curte, admiţând recursul declarat, a reţinut că „instanţa de control judiciar avea obligaţia legală de a confirma sau infirma soluţia fondului, motivând în acest sens".
Prin urmare, tocmai având în vedere soluţia instanţei de recurs, instanţa de apel, rejudecând apelul, s-a pronunţat asupra cauzei cu care a fost învestită fără nicio limitare, conform considerentelor deciziei din recurs, care îndrumă instanţa să se pronunţe în sensul „de a confirma sau infirma soluţia fondului".
Faţă de toate acestea, rezultă evident că recurentei-pârâte nu i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, de vreme ce admiterea recursului iniţial s-a făcut exact conform cererii recurentei-pârâte, iar îndrumarea dată instanţei de apel pentru rejudecarea apelului este tocmai în sensul pronunţării oricărei soluţii, cu singura obligaţie de motivare a soluţiei pronunţate. Acest lucru nu semnifică îngreunarea situaţiei recurentei-pârâte în propria cale de atac, de vreme ce această cale de atac este admisă exact aşa cum este formulată, instanţa de apel pronunţându-se în limitele competenţei sale stabilite prin Decizia de casare.
Acordând cheltuielile de judecată pentru toate fazele procesuale, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Acceptând ipoteza că prezentul motiv se încadrează în limitele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica recurentei-pârâte este neîntemeiată.
Chiar dacă două din cele şase hotărâri pronunţate în dosarul de revizuire au fost în favoarea recurentei-pârâte, prin sentinţa comercială nr. 3348 din 12 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia comercială nr. 1094 din 18 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a statuat că recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, prin introducerea unei căi de atac extraordinare nefondate.
Argumentul intimatei este confirmat şi în doctrină, fiind de notorietate faptul că „partea care a câştigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare, are, în mod, exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată".
Susţinerea recurentei-pârâte urmează a fi înlăturată în contextul în care nu prezintă absolut nicio relevanţă faptul că soluţiile pronunţate în unele faze procesuale au fost favorabile revizuentei, de vreme ce procesul s-a soluţionat irevocabil prin respingea cererii de revizuire.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că onorariul de succes achitat avocatului cade tot în sarcina recurentei-pârâte.
Potrivit recurentei-pârâte, onorariul de succes are un caracter voluptoriu, neputând reprezenta o cheltuială de judecată ca preţ al prejudiciului ocazionat de litigiul dintre părţi.
Totuşi, art. 274 C. proc. civ., nu distinge după cum onorariul avocatului este fix, sau de succes, partea căzută în pretenţii având doar obligaţia de a întoarce părţii adverse cheltuiala făcută cu ocazia litigiului determinat de cererea sa respinsă.
Argumentul recurentei-pârâte conform căruia acest onorariu ar fi fost achitat după pronunţarea hotărârii irevocabile nu poate susţine acest motiv de recurs, de vreme ce, prin definiţie, onorariul de succes este plătit abia după ce soluţia favorabilă este adusă la cunoştinţa părţii.
Conform art. 134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, „onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix".
Faţă de cele arătate văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., şi art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta C.N.I.N. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 425 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 4.165 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3329/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3408/2010. Comercial → |
|---|
