ICCJ. Decizia nr. 3415/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3415/2010
Dosar nr. 4814/2/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă, reclamanta R.A. A.P.P.S. - S.A.I.F.I. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii M.T., M.I., S.D., S.A. şi S.H., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 14.777,74 Euro, echivalent în lei a 63.523,59 lei la cursul B.N.R. din 2 martie 2009, cu titlu de chirie şi la plata sumei de 11.336,24 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
De asemenea, reclamanta a mai solicitat să se constate rezilierea contractului de închiriere nr. 3297/1983 şi evacuarea pârâţilor din imobilele ce au format obiectul contractului.
La data de 5 iunie 2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că şi-a majorat pretenţiile la suma de 30.130 Euro şi 57.273,8 lei.
Prin sentinţa nr. 13501 din 13 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând natura comercială a litigiului şi incidenţa prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 2312 din 2 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, constatând ivit conflictul negativ de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că litigiul nu este de natură comercială pentru următoarele motive: obiectul contractului de locaţiune îl constituie o suprafaţă locativă cu destinaţia de locuinţă; prin încheierea şi executarea contractului nu s-a urmărit obţinerea unui profit specific activităţii comerciale; atât reclamanta cât şi pârâţii nu sunt comercianţi, prima fiind o regie autonomă, un administrator al bunurilor statului, iar pârâţii persoane fizice care au închiriat o locuinţă fără nicio legătură cu activitatea de comerţ; prezumţia de comercialitate este înlăturată, în raport de raporturile dintre părţi.
Prin sentinţa nr. 89 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reţinând că litigiul are natura comercială, întrucât reclamanta are calitatea de comerciant potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
S-a considerat că, împrejurarea că R.A. A.P.P.S. funcţiona sub A.S.G.G., având spre administrare bunuri din proprietatea publică şi privată a statului nu poate conduce la concluzia că actele îndeplinite de aceasta ar fi de natură civilă.
De asemenea, instanţa a luat în considerare dispoziţiile art. 56 C. com. şi a apreciat că prezumţia de comercialitate nu a fost răsturnată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii, considerând-o nelegală.
1. Astfel, prin cererea de recurs formulată de pârâţii M.T., M.I., S.D., S.A. şi S.H. se susţin următoarele critici:
- S-a reţinut greşit că litigiul este comercial şi că R.A. A.P.P.S. este comerciant conform art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 15/1990, coroborat cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990.
Recurenţii susţin că R.A.A.P.S. este organizată în temeiul HG nr. 60/2005, ca persoană juridică, având printre alte atribuţii şi pe aceea de administrare, păstrare a integrităţii şi păstrare a bunurilor aparţinând domeniului privat al statului, iar litigiul între aceasta şi persoanele fizice îşi are originea în contractul de închiriere a unor spaţii locative.
- Prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com., este răsturnată întrucât pretenţia reclamantei izvorăşte dintr-un contract de locaţiune, act de natură civilă.
- Recurenţii consideră că sentinţa atacată se impune a fi analizată şi prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ., în raport de toate aspectele reţinute în hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o consideră ca fiind temeinică şi legală.
2. – Recurenta R.A. A.P.P.S. prin S.A.I.F.I. a invocat, prin cererea de recurs, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici.
- Întreaga motivarea a sentinţei atacate se bazează pe comercialitatea litigiului dată de faptul că R.A. A.P.P.S. ar fi comerciant în virtutea art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 15/1990 şi a art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 ceea ce este eronat pentru că instanţa ar fi trebuit să se raporteze şi la obiectul cauzei şi la actul juridic din care s-au născut raporturile juridice deduse judecăţii.
Se consideră că, în condiţiile în care în cauză este în discuţie un contract de locaţiune prin care a fost închiriată o suprafaţă locativă cu destinaţia de locuinţă, iar nu pentru desfăşurarea de activităţi economice, contractul fiind încheiat în 1983 fiind prelungit succesiv este evident că nu se poate reţine existenţa unui fapt obiectiv de comerţ în sensul art. 3 C. com.
De asemenea, se arată că R.A. A.P.P.S. este o regie autonomă de interes naţional, iar raportat la obiectul de activitate nu se poate reţine calitatea de comerciant în sensul art. 7 C. com.
Mai mult, pârâţii sunt persoane fizice care au închiriat o locuinţă ceea ce nu are nicio legătură cu activitatea de comerţ.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi prin cele două cereri, ce vizează aceleaşi aspecte, motiv pentru care vor fi analizate împreună, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele motive.
Cauza dedusă judecăţii derivă din două contracte de locaţiune din 1983 (prelungite succesiv) prin care pârâţii, persoane fizice au închiriat o suprafaţă locativă cu destinaţia de locuinţă şi o anexă a acesteia cu destinaţia de garaj de la o regie autonomă de interes naţional ce are ca domeniu principal de activitate administrarea, conservarea, protecţia şi întreţinerea bunurilor din domeniul public al statului, precum şi a celor de proprietate privată a statului, pe care le are în administraţie.
În atare situaţie, închirierea şi derularea unor asemenea raporturi juridice nu poate duce la concluzia eronată a instanţei anterioare în sensul că aceste operaţiuni ar reprezenta fapte obiective de comerţ în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 3 C. com.
De asemenea, nu este îndeplinită nici condiţia ce vizează calitatea părţilor, întrucât nici pârâţii, persoane fizice şi nici reclamanta, regie autonomă nu pot fi consideraţi comercianţi date fiind dispoziţiile art. 2 şi 8 C. com.
Chiar dacă s-ar accepta interpretarea curţii de apel potrivit căreia reclamanta ar avea calitatea de comerciant, prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com., este înfrântă de însuşi actul părţilor (contract de locaţiune), care este eminamente civil, devenind incidente prevederile art. 56 C. com.
În consecinţă, criticile recurenţilor sunt fondate pentru considerentele expuse, motiv pentru care se impune admiterea recursurilor în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (2) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca Decizia atacată să fie modificată, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de reclamanta R.A. A.P.P.S. - S.A.I.F.I. Bucureşti şi de pârâţii M.T., M.I., S.D., S.A. şi S.H., împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti nr. 89 din 15 iunie 2010, pe care o modifică, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3408/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3417/2010. Comercial → |
|---|
