ICCJ. Decizia nr. 3408/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3408/2010
Dosar nr. 2037/30/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 557 din 9 iunie 2009, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamantul V.A., în contradictoriu cu pârâtul M.P. pe care l-a obligat la plata sumei de 197.903,90 Euro cu titlu de plată nedatorată.
În considerentele sentinţei instanţa de fond a reţinut că prin ordinele de plată din data de 27 decembrie 2007, reclamanta a virat în contul pârâtului deschis la R.B. SA suma de 118.000 Euro, iar la data de 18 ianuarie 2008 suma de 85.148,90 Euro, plăţi efectuate în avans în baza convenţiei părţilor, în baza căreia reclamantul trebuia să achiziţioneze acţiunile deţinute de pârât la SC I. SA Timişoara.
S-a mai constatat că, ulterior, părţile urmau să încheie convenţia şi în formă scrisă însă pârâtul nu a mai fost de acord decât cu cesiunea a 20,45 % din acţiunile sale, contractul perfectându-se în această limită pentru o valoare de 18.360 lei, echivalentul a 5.245 lei.
Considerând că în cauză sunt incidente prevederile art. 1092 C. civ., privind plata nedatorată şi coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 1075 C. civ., instanţa a dispus obligarea pârâtului la restituirea sumei încasate.
Apelul declarat de pârât împotriva sentinţei a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 205 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa apelului a reţinut cu privire la critica ce a vizat nerespectarea formelor de procedură sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte citarea sa la domiciliul corect, în Italia, Trecate, Via Strettura, că este nefondată.
Astfel, s-a constatat că pentru primul termen de judecată instanţa a dispus citarea pârâtului la sediul indicat de reclamant, respectiv la sediul SC I. SA, unde procedura de citare a fost legal îndeplinită, reţinându-se totodată că notificarea în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă s-a făcut la această adresă, acesta semnând personal dovada de primire.
Ulterior, pârâtul a depus două cereri de amânare a cauzei pentru pregătirea apărării (16 martie 2009, 18 martie 2009), indicând şi domiciliul din Italia unde să fie citat, instanţa dând curs cererii acestuia în sensul că a fost citat prin scrisoare recomandată.
Cum, pârâtul nu a contestat semnătura sa de pe cererea de amânare din 16 martie 2009, iar citarea sa a fost efectuată şi la domiciliul său din Italia s-a apreciat că, pentru primul termen de judecată procedura a fost legal îndeplinită la domiciliul indicat prin acţiune, şi că solicitarea pârâtului de a fi citat la domiciliul din Italia nu îndeplineşte cerinţele art. 98 C. proc. civ., coroborat cu art. 1141 alin. (4) C. proc. civ., întrucât schimbarea domiciliului s-a comunicat exclusiv instanţei.
De asemenea, instanţa a luat în considerare şi dispoziţiile art. 14 din Regulamentul C.E. 1393/2007, care permit comunicarea prin poştă.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, reţinând că apelantul nu a înţeles să propună nicio probă în dovedirea pretinsului acord simulat de părţi.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., s-a apreciat că fiind norme de ordine privată, se impunea ridicarea excepţiei de prematuritate în faţa primei instanţe, iar nu direct în apel, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 136 C. proc. civ., ce atrag sancţiunea decăderii apelantului de a invoca această excepţie.
Cu toate acestea, instanţa a reţinut că şi în situaţia în care s-ar accepta că excepţia ar putea fi ridicată direct în calea de atac, o astfel de conciliere a fost efectuată, dată fiind notificarea nr. 422 din 6 noiembrie 2008.
Împotriva deciziei, pârâtul a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia raportat la motivele reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
- Instanţa de apel a analizat în mod greşit citarea efectuată în faţa primei instanţe şi a considerat-o legală deşi a fost viciată.
Recurentul susţine că, deşi a fost lipsă de procedură la toate termenele de judecată, instanţa nu a refăcut procedura de citare (tribunalul a reţinut la 9 iunie 2009 că este lipsă de procedură şi cu toate acestea a trecut la judecată, fără a realiza citarea prin publicitate).
De asemenea, recurentul mai arată că: nu a fost citat la domiciliul indicat în contractul de cesiune; s-a încălcat Regulamentul nr. 1393/2007 al C.E. ce reglementează modalitatea de citare în străinătate; citarea în străinătate s-a efectuat cu încălcarea art. 1141 C. proc. civ.; trebuia efectuată citarea prin publicitate; deşi la primul termen nu a fost îndeplinită procedura, la al doilea termen când s-a efectuat citarea nu i s-au comunicat actele reclamantului; prima instanţă nu a manifestat un rol activ de a lămuri cauza sub toate aspectele, fiind obligatoriu cel puţin citarea sa din oficiu; s-a făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ. deşi nu a fost chemat la interogatoriu.
Reluând situaţia citării pentru fiecare termen în parte, precum şi parte din considerentele deciziei, recurentul concluzionează că raţionamentul instanţei de apel încalcă toate regulile de procedură ce vizează citarea, fiind ridicolă reţinerea potrivit căreia s-ar fi aflat în culpă pentru faptul că nu a arătat în cererea de amânare că nu a primit cererea introductivă.
Se susţine, de asemenea, că citarea prin scrisoare recomandată în Italia nu a fost semnată, fiind viciată şi mai mult, cum domiciliul său rezultă şi din contractul de cesiune este ridicol să fie citat la altă locaţie, neputându-se reţine existenţa abuzului de drept procesual prin faptul că a arătat unde se află domiciliul său.
- Afirmă recurentul că instanţa de apel nu a analizat riguros toate motivele de apel, nearătând în mod explicit cum este posibil să aplice dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. deşi nu s-a dispus citarea la interogatoriu şi cum se poate trece la judecarea pricinii când se reţine lipsa de procedură mai ales că nu s-a admis administrarea unui probatoriu util (proba cu martori şi expertiză grafologică).
- Reluând aceleaşi susţineri privind lipsa citării la prima instanţă recurentul concluzionează că reclamantul trebuia să arate adresa reală a pârâtului şi dacă din actele dosarului rezulta că aceasta nu se cunoaşte trebuia să se apeleze la citarea prin publicitate.
- Sentinţa primei instanţe este nelegală, încălcându-se normele imperative în materie de citare reglementate de codul de procedură civilă şi de Regulamentul nr. 1393/2007 al C.U.E. pentru următoarele motive: dacă s-a constatat că adresa din străinătate este nereală trebuia să se procedeze la citarea prin publicitate; instanţa avea datoria de a cerceta motivele pentru care nu s-a primit citaţia; pentru cel de-al doilea termen când s-a efectuat citarea nu s-au comunicat înscrisurile depuse de reclamant, încălcându-se prevederile art. 1141 C. proc. civ. şi Regulamentul nr. 1393/2007 al C.E., în mod deosebit a art. 19 din regulament.
- Reluând situaţia de fapt, expusă şi în cadrul apelului, recurentul susţine existenţa simulaţiei şi că nu poate fi obligat la plata sumelor pretinse şi acordate de instanţele anterioare întrucât acestea reprezintă valoarea acţiunilor cesionate.
- Litigiul este evaluabil în bani, situaţie în care s-ar fi impus efectuarea procedurii prealabile, neputând fi luată în considerare cererea de conciliere depusă la dosar întrucât are un obiect diferit de acţiunea dedusă judecăţii.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor recurentului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 87 pct. 8 C. proc. civ., în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, citaţia scrisă va fi trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1141 alin. (4) C. proc. civ., iar dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se face conform art. 95 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 1141 alin. (4) C. proc. civ., dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat, iar prin citaţie pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, iar în cazul în care nu se conformează acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de îndeplinire a procedurii.
Din reglementările enunţate anterior şi pretins a fi fost încălcate de instanţele anterioare rezultă în ipoteza a doua reglementată de art. 87 pct. 8 C. proc. civ., ce are aplicabilitate în cauza de faţă, că, în cazul persoanelor aflate în străinătate (textul nefăcând distincţie în funcţie de cetăţenia persoanelor aflate în străinătate), citaţia scrisă se trimite cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire, condiţia ce se cere a fi îndeplinită constând în aceea că domiciliul sau reşedinţa trebuie să fie cunoscute.
Aceasta înseamnă că, nu se poate recurge la această procedură în cazul în care domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute, situaţie în care se procedează la citarea prin publicitate, în condiţiile reglementate de art. 95 C. proc. civ.
În cauza dedusă judecăţii, prin acţiunea introductivă, reclamantul a indicat domiciliul pârâtului la două adrese (una din ele fiind chiar sediul societăţii la care pârâtul are calitatea de acţionar), iar ulterior, pentru termenul din 19 martie 2009, pârâtul a solicitat acordarea unui termen în vederea angajării unui avocat indicându-şi domiciliul pentru efectuarea procedurii de citare în Italia, localitatea Trecate, Via Strettura.
Atât pentru termenul din 28 aprilie 2009, cât şi pentru cel din 9 iunie 2009, pârâtul a fost citat la domiciliul indicat, procedura de citare fiind restituită cu menţiunea că „destinatarul nu a putut fi indentificat", situaţie în care, instanţa de apel a apreciat în mod corect că acesta a avut cunoştinţă despre proces, iar procedura este legal îndeplinită în raport de prevederile art. 98 C. proc. civ.
Astfel, potrivit prevederilor art. 98 C. proc. civ., pârâtul avea obligaţia ca, în situaţia în care şi-a schimbat domiciliul (aşa cum pretinde) în timpul judecăţii, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată ceea ce pârâtul nu a făcut.
În privinţa pretinsei încălcări a prevederilor art. 1141 alin. (4) C. proc. civ., în situaţia invocată de recurent, aceea a acordării unui termen mai îndelungat şi a comunicării actelor reclamantului trebuie arătat că acestea vizează măsurile prealabile, necesare în vederea pregătirii judecării cauzei, iar nu situaţia ulterioară, aceea a judecăţii.
Nici critica privind pretinsa încălcare a normelor cuprinse în Regulamentul nr. 1393/2007 al C.E. nu poate fi primită întrucât în cauză, aşa cum s-a arătat, citarea s-a efectuat la domiciliul indicat chiar de către pârât, nepunându-se problema unei adrese nereale.
În ce priveşte lipsa concilierii prealabile a părţilor conform art. 7201 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut în mod corect că, fiind invocată direct în apel, faţă de caracterul normelor conţinute de aceste prevederi a intervenit decăderea pârâtului din dreptul de a invoca o eventuală prematuritate a acţiunii.
Mai mult, instanţa a constatat corect că prin notificarea nr. 422 din 6 noiembrie 2008, pârâtul a fost invitat la conciliere însă nu a dat curs invitaţiei, existând dovada că acesta a primit actul notificării.
În ceea ce priveşte fondul cauzei recurentul reţine existenţa simulaţiei, însă se raportează strict la situaţia de fapt iar nu la o eventuală nelegalitate a deciziei pe acest aspect situaţie în care în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., nu pot fi analizate în această fază procesuală.
În fine, instanţa nu va primi nici susţinerile ce vizează aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., întrucât hotărârile anterioare nu s-au fundamentat pe acestea.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 574 lei, reprezentând cheltuieli de transport.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâtul M.P., împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 205 din 15 decembrie 2009, ca nefondat.
Obligă recurentul să plătească intimatului V.A. suma de 574 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de transport.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3339/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3415/2010. Comercial → |
|---|
