ICCJ. Decizia nr. 3361/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3361/2010
Dosar nr. 9329/3/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. - Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de tribunal ca primă instanţă.
Reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, prin acţiunea introductivă înregistrată, la data de 20 iunie 2008, pe rolul Tribunalului Suceava, formulată în contradictoriu cu pârâtele SC H.R. SA şi B.C.D.G.S.G. (B.R.D.) să se dispună anularea cererii de executare a scrisorii de garanţie bancară nr. 58 din 4 aprilie 2008, cerere formulată de pârâta SC H.R. SA, beneficiara garanţiei.
Potrivit reclamantei, la data de 30 martie 2006, a încheiat cu pârâta SC H.R. SA, un contract cadru de distribuţie bere, contract prin care societatea, în calitate de cumpărătoare, se obliga faţă de vânzător să constituie o garanţie sub forma unei Scrisori de Garanţie Bancară (S.G.B.) pentru ambalajele primite din partea vânzătorului, pentru garanţiile ambalajelor, pentru diferenţele dintre valoarea de despăgubire şi cea garantată pentru produsele bere livrate şi neachitate şi pentru alte echipamente şi materiale necesare distribuţiei berii.
Susţine reclamanta că şi-a îndeplinit această obligaţie prin remiterea S.G.B. nr. 142 din 5 aprilie 2007 şi a actului adiţional nr. 4547 din 21 august 2007 emise de B.R.D. şi că la data de 4 aprilie 2008, în ultima zi de valabilitate a S.G.B., pârâta a solicitat prin cererea adresată băncii, executarea garanţiei bancare, deşi în calitatea sa de cumpărătoare nu fusese înştiinţată de vânzătoare despre existenţa vreunui debit restant şi exigibil.
Potrivit reclamantei, motivele de anulare care afectează cererea de executare a scrisorii de garanţie formulată de cocontractant, vizează neîndeplinirea unor condiţii de formă şi fond, respectiv inexistenţa unor acte care să ateste neîndeplinirea de către societate în calitate de cumpărătoare a obligaţiilor sale, precum şi inexistenţa, la data formulării cererii a unei datorii exigibile faţă de vânzătoare.
Tribunalul Suceava, iniţial investit, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei SC H.R. SA, având în vedere competenţa jurisdicţională convenită de părţi prin contractul încheiat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, astfel investit, prin sentinţa comercială nr. 5959 din 15 aprilie 2009, a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamantă.
Examinând înscrisurile relevante în soluţionarea cauzei, respectiv, contractul cadru de distribuţie bere încheiat de cele două societăţi, scrisoarea de garanţie bancară nr. 142 din 5 aprilie 2007 emisă de B.R.D. în favoarea pârâtei SC H.R. SA prin care banca garantează, în mod irevocabil şi necondiţionat achitarea către vânzător, la prima cerere, fără nicio altă formalitate, a contravalorii ambalajelor, mărfurilor ridicate şi neachitate, precum şi cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară formulată de vânzător cu privire la virarea în contul său a sumei de 507.572 lei, tribunalul reţine că cererea de executare a scrisorii nu este un act juridic în sensul de negoţium iuris şi nu poate fi analizată sub aspectul condiţiilor de validitate impuse de art. 48 C. civ.
Sub un al doilea aspect tribunalul constată că sancţiunea nulităţii unui act juridic intervine pentru nerespectarea condiţiilor de formă şi fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, iar reclamanta invocă nerespectarea unor clauze din contractul cadru de distribuţie şi din conţinutul scrisorii de garanţie ce nu pot conduce la nulitatea cererii de executare.
II - Apelul.
Împotriva sentinţei fondului, reclamat a declarat apel, susţinând, în esenţă, în cadrul motivelor de apel că instanţa a indicat un temei juridic abrogat, respectiv art. 48 C. civ., şi a interpretat greşit natura juridică a cererii de executare a S.G.B. care în opinia sa constituie un act juridic, obligaţia de plată asumată de bancă fiind sub condiţie suspensivă.
Prin Decizia comercială nr. 37 din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.
Răspunzând motivelor de critică curtea de apel constată că prima instanţă şi-a motivat în fapt şi în drept hotărârea cu argumente logice, convingătoare şi accesibile, iar referirea la art. 48 C. civ., este o greşeală materială de dactilografiere câtă vreme din argumentele prezentate rezultă că s-au avut în vedere dispoziţiile referitoare la condiţiile de validitate ale actelor juridice.
Cu privire la natura juridică a cererii de executare a S.G.B., instanţa de control confirmă calificarea dată de prima instanţă şi raţionamentul acesteia, analizarea ei sub aspectul condiţiilor de validitate nefiind posibilă în măsura în care o atare cerere nu reprezintă o manifestare de voinţă prin care se naşte, se modifică sau se stinge un raport juridic.
Cu privire la condiţiile de fond şi de formă prevăzute în mod expres în scrisoarea de garanţie bancară pentru plata sumei garantate, respectiv, prima şi simpla cerere formulată de beneficiarul garanţiei, intimata SC H.R. SA, prin care să ateste că şi-a îndeplinit întocmai şi la termen obligaţiile contractuale asumate prin contractul de livrare bere, iar SC D.C. SRL a acumulat datorii până la concurenţa sumei garantate, instanţa constată, că aceste condiţii au fost respectate de intimata şi nu există nici un motiv legal pentru a se constata nulitatea cererii de executare a scrisorii de garanţie bancară.
III - Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei nr. 37 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de instanţa de apel reclamanta a declarat recurs, la data de 24 martie 2010, în termen legal, solicitând în principal, casarea deciziei şi sentinţei pronunţate în cauză, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulate.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cu următoarea argumentare:
Potrivit recurentei motivarea instanţei de apel este criticabilă sub aspectul temeiului de drept reţinut, art. 480 C. civ., care nu a fost invocat de nicio parte şi care, în opinia recurentei, atrage incidenţa motivului de plus petita prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., iar în ipoteza în care temeiul de drept incident este cel indicat în cerere, art. 948 C. civ., referitor la condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, hotărârea instanţei de apel nu este motivată în drept încălcându-se astfel dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
În susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că cererea de executare a garanţiei calificată greşit de instanţe ca un act nejuridic, este în realitate un act juridic în sensul de negotium iuris şi instrumentum probaţionem, accesoriu scrisorii de garanţie bancară şi reprezintă manifestarea de voinţă a intimatei de a intra în posesia sumei garantate, manifestare de voinţă care are o cauză ilicită urmărind efectuarea unei plăţi nedatorate.
În acest sens, recurenta arată că strămutarea sumei de bani prevăzută în scrisoarea de garanţie în contul intimatei impunea îndeplinirea anumitor condiţii respectiv nerestituirea ambalajelor primite de societate, neachitarea contravalorii mărfurilor, or simpla afirmaţie în acest sens a intimatei fără nicio dovadă conferă caracter ilicit cererii de executare, şi impune concluzia încălcării dispoziţiilor art. 966 şi 968 C. civ., referitoare la cauza ilicită, a dispoziţiilor art. 1017 C. civ., referitoare la obligaţia sub condiţie suspensivă şi art. 970 C. civ., care instituie obligaţia executării convenţiilor cu bună credinţă.
IV - Asupra recursului.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Argumentele recurentei în sprijinul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se circumscriu ipotezei reglementate de dispoziţiile legale invocate, care au în vedere nemotivarea hotărârii sau acordarea a ceea ce nu s-a cerut.
Or, referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 480 C. civ., care nu au incidenţă în cauză, este evident o eroare materială de tehnoredactare, în condiţiile în care toate explicaţiile se referă la condiţiile de valabilitate ale convenţiei. Deşi impardonabilă, această eroare materială repetată săvârşită în cauză atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, urmare necolaţionării textului tehnoredactat de către cei care aveau această obligaţie, ea se înscrie în ipoteza reglementată de art. 281 C. proc. civ., de îndreptare din oficiu sau la cerere a erorilor materiale din cuprinsul hotărârilor sau încheierilor, neavând nicio incidenţă asupra fondului dreptului dedus judecăţii şi asupra dezlegării date în cauză.
Altfel spus, referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 480 C. civ., în contextul tuturor considerentelor hotărârii care vizează condiţiile de valabilitate ale actului juridic, constituie o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., ce nu se poate converti în motivele de nelegalitate invocate de recurenta pe acest aspect.
2. Cu privire la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară este un act juridic de sine stătător, în sensul de negotium iuris şi instrumentum, accesoriu scrisorii de garanţie bancară şi contractului de distribuţie încheiat de părţi, act care analizat în raport de dispoziţiile art. 966, 968 şi 970 C. civ., este anulabil, deoarece scopul urmărit de beneficiara garantei este ilicit şi abuziv.
Deşi, în expunerea raţionamentului recurentei o serie de susţineri cu privire la modul în care s-au stabilit raporturile juridice dintre părţi, sunt corecte, concluzia pe care încearcă să o acrediteze în sensul că cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară este un act juridic unilateral, de sine stătător, ce urmează a fi examinat sub aspectul cauzei sale ilicite, este falsă.
Raporturile comerciale dintre reclamanta recurentă şi pârâta SC H.R. SA s-au stabilit în baza contractului de distribuţie bere încheiat la 22 februarie 2006, prin care reclamanta s-a obligat să constituie şi o garanţie, sub forma unei scrisori de garanţie bancară, emisă de o bancă acceptată de pârâtă, pentru garantarea ambalajelor, pentru produsele de bere livrate şi neachitate şi pentru alte echipamente, pe toată durata contractului (art. 10.1, 10.2, 10.3).
Reclamanta şi-a îndeplinit această obligaţie şi a remis pârâtei scrisoarea de garanţie bancară nr. 142 din 5 aprilie 2007 prin care B.C.D.G.S.G. garanta în mod irevocabil şi necondiţionat achitarea către pârâtă a contravalorii ambalajelor mărfurilor, echipamentelor primite de reclamanta în baza contractului de livrare bere, până la concurenţa sumei de 507.572 lei.
Prin urmare, raporturile dintre părţi s-au materializat în cele două contracte, contractul de distribuţie, ca act juridic principal şi contractul de constituire a garanţiei, sub forma scrisorii de garanţie bancară, act juridic accesoriu în raport cu actul generator al obligaţiei contractul de distribuţie, condiţiile esenţiale de valabilitate ale celor două convenţii, nefiind obiect de dispută.
Prevalându-se de garanţie, pârâta a solicitat plata sumelor de bani, executarea garanţiei, printr-o simplă cerere adresată băncii, cerere care din punct de vedere juridic, nu reprezintă un act juridic unilateral, autonom, care dă naştere, modifică sau stinge, raporturi juridice noi între părţi, independente de contractul fundamental, ci reprezintă o manifestare de voinţă în sensul producerii efectelor garanţiei a executării garanţiei.
Mai limpede spus, cererea de executare a garanţiei bancare reprezintă, un element, sau o operaţiune ce intră în conţinutul contractului fundamental şi a celui de garanţie, în vederea producerii efectelor obligaţiilor liber asumate de părţi.
Cum obligaţia de garanţie implică raporturile dintre debitor şi creditor şi îşi are fundamentul în contractul încheiat de părţi, nu se poate susţine, din punct de vedere juridic, că cererea de executare a garanţiei, reprezintă un act juridic unilateral, de sine stătător, în sens de negotium.
Distinct de acestea, se impune a sublinia şi faptul că, actele unilaterale, nu sunt de principiu creatoare de obligaţii, cele putând genera, în cazuri excepţionale, prevăzute de lege, obligaţii, numai în sarcina autorului actului, or, în cauză cererea de executare a garanţiei îşi are izvorul în convenţiile bilaterale încheiate de părţi.
Referitor la condiţiile stipulate în cuprinsul scrisorii de garanţie bancară în vederea plăţii sumelor garantate, banca se obligă să plătească în termen de 7 zile de la prima cerere formulată de beneficiar, fără a mai fi nevoie de nicio altă formalitate, decât prima şi simpla cerere prin care beneficiarul atestă că şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale, iar societatea reclamantă a acumulat datorii în urma nerespectării propriilor obligaţii.
Faţă de termenii utilizaţi în scrisoarea de garanţie bancară, cu care recurenta reclamantă a fost întrutotul de acord, prin remiterea ei beneficiarului, rezultă că cererea de plată a garanţiei este pură şi simplă, nedocumentară, în sensul că beneficiarul trebuie să formuleze o simplă cerere prin care să ateste îndeplinirea obligaţiilor sale şi neîndeplinirea obligaţiilor debitorului, fără nicio altă condiţie cu privire la justificarea sau documentarea acestei atestări.
Aşa fiind, susţinerea recurentei în sensul inexistenţei unor dovezi ataşate cererii de executare în ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor sale, nu are fundament legal în conţinutul scrisorii de garanţie examinate şi nici în sensul literal al termenilor utilizaţi.
Cererea de executarea a scrisorii de garanţie bancară formulată de beneficiarul garanţiei la 4 aprilie 2008 a îndeplinit condiţiile impuse în scrisoare, banca neputând refuza plata sumei cu temei, deoarece singurele excepţii pe care le putea invoca erau cele bazate pe contractul de garanţie, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor din scrisoare, expirarea duratei de valabilitate, la fraudă sau abuzul vădit, aspecte neinvocate de bancă la data cererii de executare.
În sfârşit se impune a sublinia ca o concluzie a acestor considerente cu privire la raţionamentul juridic expus de recurentă că, şi în ipoteza fraudei sau abuzului vădit al beneficiarului garanţiei, cu ocazia cererii de executare a garanţiei, consecinţa juridică a acestei conduite se materializează în respingerea cererii de executare a garanţiei şi nu în anularea cererii de executare pentru cauză ilicită şi abuzivă, aşa cum susţine recurenta, deoarece nulitatea sau anularea unei convenţii pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate cerute de lege are în vedere momentul încheierii convenţiei, în cauză, contractul de garanţie.
Neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-o convenţie legal încheiată poate da naştere la daune interese, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, ipoteză juridică distinctă de anulare sau nulitate sub aspectul consecinţelor juridice pe care le implică.
Altfel spus, motivele pe care le invocă recurenta reclamantă în susţinerea cererii în anulare formulată, se întemeiază pe contractul fundamental cu privire la îndeplinirea propriilor obligaţii, şi scadenţa acestora, şi chiar în ipoteza, neconfirmată în cauză, a unei cereri de executare abuzivă din partea beneficiarului garanţiei, soluţia juridică care s-ar fi impus consta în respingerea de către bancă a cererii de plată pe baza unor dovezi incontestabile privind frauda sau abuzul, sau restituirea de către beneficiar a sumelor astfel încasate şi nu anularea cererii de executare a garanţiei pentru motive care ţin de îndeplinirea obligaţiilor asumate.
În sfârşit, cum, după art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, soluţia pronunţată în raport de obiectul cauzei, de circumstanţele de fapt şi temeiul de drept indicat este pe deplin legală şi temeinică.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, constatând că Decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate în temeiul art. 312 alin. (1), va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.C. SRL SUCEAVA împotriva deciziei comerciale nr. 37 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3360/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3370/2010. Comercial → |
|---|
