ICCJ. Decizia nr. 3366/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3366/2010
Dosar nr. 5320/3/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC M.T. SRL Bucuresti, a solicitat obligarea pârâtei CN P.R. SA Bucureşti la plata următoarelor sume: 220.430,91 lei - fără T.V.A., reprezentând chiria aferentă spaţiului comercial situat în Municipiul Ploieşti, pentru perioada decembrie 2004 – iulie 2007, apreciind incidente dispoziţiile art. 1092 C. civ.; 373.479,04 reprezentând diferenţa de valoare a imobilului dintre data la care imobilul trebuia vândut şi data la care s-a efectuat vânzarea; 12.333,52 lei reprezentând chirie plătită ca urmare a diferenţei de suprafaţă dintre contractual de închiriere şi suprafaţa existentă în fapt; 150.000 lei daune interese.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că părţile au încheiat un contract de închiriere la data de 13 ianuarie 2004, având ca obiect închirierea spaţiului comercial situat în Municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, pentru un termen iniţial de 6 luni, termen prelungit ulterior, prin acte adiţionale, pentru diverse perioade. Reclamanta a formulat cerere pentru cumpărarea imobilului la data de 16 august 2004, iar pârâta avea obligaţia ca în termen de 90 de zile să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Pârâta a comunicat reclamantei că cererea de cumpărare este respinsă, motivat de faptul că spaţiul nu este disponibil în înţelesul art. 12 din Legea nr. 346/2004, fiind liber temporar. În continuare, reclamanta a arătat că prin sentinţa nr. 509/2005, Tribunalul Prahova a obligat pârâta să vândă spaţiul comercial, însă pârâta a procedat la încheierea contractului la data de 24 septembrie 2007.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1082 şi art. 1092 C. civ.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă cu motivarea că termenul de prescripţie curge de la data rămânerii irevocabile a sentinţei privind obligarea la încheierea contractului, respectiv 31 octombrie 2006, iar fată de petitul 3 al acţiunii cu începere din iulie 2007.
Prin sentinţa nr. 10402 din 29 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 103.102 euro, diferenţa de valoare a imobilului şi la plata sumei de 3.862,63 lei diferenţa de chirie pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004 ca urmare a diferenţei de suprafaţă; au fost respinse petitele 1 şi 4 ale cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte petitul 1 al acţiunii, tribunalul a reţinut că în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 1092 C. civ., condiţiile pentru a fi în situaţia plaţii nedatorate nu sunt îndeplinite, plata efectuându-se în temeiul unui contract de închiriere pentru care s-au emis facturi fiscale, plata chiriei nefiind făcută din eroare.
Cu privire la petitul nr. 2, tribunalul a confirmat concluziile raportului de expertiză, care a stabilit valoarea de circulaţie a imobilului la nivelul lunii noiembrie 2004 fiind de 110.000 euro, ceea ce coroborat cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 509/2005 a Tribunalului Prahova, prin care pârâta a fost obligată să vândă spaţiul comercial, cel mai târziu până la data de 15 noiembrie 2007, demonstrează culpa pârâtei. Action in rem verso este întemeiată fată de acest petit, întrucât pârâta avea obligaţia de a încheia contractul la un preţ negociat, dar care trebuia să fie în limitele stabilite de piaţă în anul 2004.
Petitul 3 al acţiunii a fost găsit întemeiat în raport de concluziile raportului de expertiză, care a stabilit că pentru diferenţa de suprafaţă de 6,89 mp pârâta datorează suma de 3.862,63 lei pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004.
Ultimul petit al cererii de chemare în judecată, a fost respins în condiţiile în care reclamanta nu a detaliat prejudiciul sau modul de calcul, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 1082 C. civ.
Împotriva soluţiei primei instanţe au declarat apel pârâta şi reclamanta, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin criticile formulate, pârâta CN P.R. SA a susţinut că neîncheierea contractului nu se datorează culpei sale, întrucât a apreciat că spaţiul nu întrunea cerinţele de activ disponibil conform art. 13 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 346/2004, deci nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din lege. În consecinţă, pârâta a concluzionat că neîncheierea contractului s-a datorat unor motive obiective. O altă critică a fost reprezentată de faptul că limitele negocierii nu pot fi stabilite de către instanţă, părţile având libertatea de a stabili orice preţ al imobilului. În altă ordine de idei, reclamanta nu a suferit o micşorare a patrimoniului, iar pretenţiile referitoare la diferenţa de chirie, aferentă diferenţei de spaţiu solicitată prin petitul 3 sunt prescrise, iar pe de altă parte pârâta a fost de bună credinţă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată arată că acestea au fost acordate nejustificat, fără a fi raportate la admiterea în parte a acţiunii.
Criticile formulate de reclamantă, au fost în sensul că petitul 1 al acţiunii a fost calificat greşit de către instanţă ca plată nedatorată, deşi temeiul era îmbogăţirea fără justă cauză. Cu referire la petitul 4, susţine că prejudiciul nu trebuia detaliat, deoarece calculul acestuia decurge din petitul 1.
Prin Decizia nr. 162 din data de 4 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins petitul privind plata diferenţei de valoare şi a respins ca nefondat apelul reclamantei; au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin Decizia comercială nr. 287 din data de 6 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis cererea de completare a deciziei sus-menţionată, formulată de pârâtă şi a completat dispozitivul deciziei, în sensul că a obligat reclamanta la plata sumei de 4306 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, în favoarea pârâtei CN P.R. SA.
Curtea de Apel a reţinut prin considerente, cu referire la petitul 1 că acesta a fost corect respins, fată de precizarea expresă a reclamantei privind temeiul juridic. Nici criticile privind nerespectarea termenului de 90 de zile pentru încheierea contractului nu au fost reţinute ca fiind fondate, în condiţiile în care această încheiere a fost împiedicată de existenţa litigiului dintre părţi, finalizat în 31octombrie 1996. Cu privire la petitul 4, a apreciat că aceasta a fost corect respins în raport de faptul că reclamanta nu a indicat în ce constă prejudiciul şi modul de calcul.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, cu referire la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, a fost găsit întemeiat pentru următoarele considerente:
Neîncheierea contractului de vânzare cumpărare nu se datorează culpei pârâtei, iar sub aspectul calificării spaţiului ca fiind activ disponibil, chestiunea trebuia constatată irevocabil de către o instanţă. Pe de altă parte dispoziţiile. art. 12 alin. (1) lit. b) prevăd că spaţiul se va vinde la preţul negociat, iar instanţa nu putea stabili la ce preţ s-ar fi vândut imobilul în anul 2004. Acţiunea ex contractu exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei şi nu se poate retine că reclamanta ar fi suferit o micşorare a patrimoniului. Criticile pârâtei cu privire la petitul 3 au fost găsite neîntemeiate, întrucât termenul de prescripţie curge din luna iulie 2007, când reclamanta a cunoscut că suprafaţă închiriată este mai mică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta, în cadrul termenului legal.
Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC M.T. SRL Bucureşti, a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulare, reclamanta critică susţinerile instanţei cu referire la lipsa de culpă a pârâtei fată de neîncheierea contractului, întrucât în anul 2004 între părţi nu exista nici un litigiu între părţi. În continuare, arată că dispoziţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004, care reprezintă o normă imperativă de drept, nu au fost respectate. Pe de altă parte, conţinutul art. 12 invocat de instanţă, nu există în forma menţionată de instanţă.
Toate cele trei capete de cerere au avut ca temei îmbogăţirea fără justă cauză iar cu privire la petitul 1, deşi s-a făcut vorbire despre art. 1092 C. civ., nu acesta este temeiul juridic al acestui petit al acţiunii. Faţă de petitul 4, prejudiciul concret rezultă din însuşi primul capăt al cererii, respectiv din faptul că a achitat chiria până la momentul încheierii contractului în condiţiile în care vânzarea trebuia să aibă loc până la data de 15 noiembrie 2004.
Cererea de recurs formulată de pârâta CN P.R. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că în ceea ce priveşte petitul 3 al cererii, în mod eronat s-a apreciat că termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit. În primul rând acţiunea pe care trebuia să o folosească era ex contractu. Momentul începutului termenului este reprezentat de data încheierii contractului, respectiv 13 ianuarie 2004.
A doua critică formulată de pârâtă a reprezentat cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost admise, în mod greşit în totalitate. Întrucât petitul 2 al acţiunii a fost respins, taxa de timbru aferentă acestui capăt al cererii de chemare în judecată nu trebuia inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte, analizând recursurile declarate, constată că recursul reclamantei nu a fost timbrat cu taxele judiciare de timbru solicitate de către instanţă, iar recursul pârâtei este nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanta SC M.T. SRL Bucureşti.
Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, excepţia timbrajului, excepţie care primează înaintea formulării oricăror alte cereri în faţa instanţei, reţine că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, taxele de timbru se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanţă.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată.
În speţă, recurenta a fost citată cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat şi nici până la termenul stabilit de Curte, 19 octombrie 2010, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, Curtea urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art. 9 din OG nr. 32/1995 modificată şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de către reclamanta SC M.T. SRL Bucureşti.
Recursul declarat de pârâta CN P.R. SA este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Critica recurentei privind soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei extinctive este nefondată.
Chestiunea litigioasă dedusă judecăţii este reprezentată de stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Astfel, între părţi s-a încheiat contractul de închiriere din 13 ianuarie 2004, pentru suprafaţa de 111 mp, stipulându-se că valoarea chiriei lunare este echivalentul a 1.887 euro plus T.V.A., stabilită prin fişa de calcul a chiriei – anexa 1 – care face parte integrantă din contract. Prin petitul 3 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata unei diferenţe de chirie, ca urmare a diferenţei de suprafaţă pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune, regulă care are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială. Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat sau contestat ori data la care dreptul la acţiune, trebuie exercitat.
Premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei extinctive constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situaţii juridice sau realizarea unui interes legitim.
Revenind la speţa de faţă, Înalta Curte constată că începutul curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de momentul la care reclamanta a cunoscut că suprafaţa închiriată este mai mică, cu ocazia finalizării raportului de evaluare a imobilului în cauză, respectiv în luna iulie 2007, în raport de care acţiunea introdusă de către reclamantă la data de 8 februarie 2008 este formulată în cadrul termenului de prescripţie aplicabil în cauză.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind aplicarea regulilor prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte constată că această regulă specială nu-şi găseşte aplicarea, în condiţiile în care această regulă nu se aplică actio de in rem verso. În concret, prescripţia dreptului la acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, de la data când cel sărăcit a cunoscut micşorarea patrimoniului său şi sporirea corespunzătoare a patrimoniului altei persoane.
În cauza de faţă, dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea diferenţei de chirie ca urmare a diferenţei de suprafaţă, s-a născut la momentul la care reclamanta a cunoscut că suprafaţa închiriată este mai mică.
Cea de a doua critică adusă deciziei recurată, referitoare la acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată aferente judecării cauzei de către Tribunalul Bucureşti, în favoarea reclamantei, este nefondată.
Potrivit art. 276 C. proc. civ.: „Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al articolului sus evocat, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile în situaţia în care au fost admise parţial pretenţiile formulate de părţile cu interese contrare.
În cauză, Tribunalul Bucureşti, prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte petitele 2 şi 3 ale acesteia. Pe cale de consecinţă, posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată nu exista în lipsa unei cereri reconvenţionale ori a unei cereri de intervenţie în interes propriu din partea pârâtei.
Pe de altă parte, prin criticile dezvoltate, recurenta susţine nelegalitatea cererii privind acordarea de cheltuieli de judecată, admisă de către instanţa de fond, raportat la soluţia pronunţată de către instanţa de apel, prin care a fost respins şi petitul 1 al acţiunii introductive.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea aflată în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă. Cheltuielile de judecată se datorează distinct pentru fiecare cale de atac, fiind lipsit de relevanţă faptul că prin intermediul căii de atac a apelului, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanţe, acesta neputând constitui un motiv al respingerii cererii privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca netimbrat, iar recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta SC M.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge ca nefondat recursul pârâtei CN P.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3362/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3369/2010. Comercial → |
|---|
