ICCJ. Decizia nr. 3439/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3439/2010
Dosar nr. 1208/1259/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Comercial Argeş prin sentinţa comercială nr. 1076/C din 3 noiembrie 2009 a admis acţiunea reclamantei SC P. SA prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Piteşti şi a obligat pârâta A.V.A.S. Bucureşti la plata sumei de 200.550 lei despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea activului moară şi terenului aferent în suprafaţă de 2.340 mp, situat în comuna Recea, judeţul Argeş, cu 2.400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC P. SA a fost privatizată în anul 2000, în baza OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 şi Legea nr. 137/2002, şi că prin sentinţa civilă nr. 1018 din 23 iunie 1998 a Judecătoriei Costeşti a fost admisă acţiunea reclamantei V.G. şi s-a dispus restituirea în natură a activului moară şi a terenului aferent în suprafaţă de 2.340 mp, situat în intravilanul comunei Recea judeţul Argeş.
Potrivit art. 324 din Legea nr. 99/1999 de modificare a OUG nr. 88/1997, instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat.
Aceste instituţii publice vor plăti societăţilor comerciale, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de către societăţile comerciale, către foştii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ce se vor stabili de comun acord, iar în caz de divergenţă prin justiţie.
S-a reţinut că în cauză, acordul privind plata despăgubirilor nu s-a realizat, motiv pentru care reclamanta s-a adresat instanţei, iar prin expertiza de specialitate efectuată, s-a stabilit că valoarea de circulaţie a activului moară ţărănească şi a terenului aferent, este de 200.550 lei, motiv pentru care acţiunea a fost admisă.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 21/A-C din 24 martie 2010, completată prin Decizia nr. 35/A-C din 5 mai 2010, a aceleiaşi instanţe, a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva hotărârii instanţei de fond, obligând pârâta la plata sumei de 535,5 lei cheltuieli de judecată, reţinând aceiaşi motivare ca şi instanţa de fond.
Împotriva menţionatei decizii, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, iar pe fond admiterea excepţiilor invocate şi respingerea acţiunii reclamantei.
În criticile formulate, recurenta pârâtă A.V.A.S. Bucureşti a susţinut în esenţă următoarele:
- în mod greşit a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor formulată de A.V.A.S., că atât hotărârea instanţei de fond nr. 1076/C din 3 noiembrie 2009 cât şi Decizia nr. 21/A-C din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti au fost date cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 teza I, coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ., instanţele rezumându-se doar la opţiunea reclamantei în a alege instanţa, fără să se aibă în vedere domiciliul pârâtului şi nici locul executării contractului de privatizare – sediul vânzătorului în raport de care instanţa competentă era Tribunalul Bucureşti, secţia comercială;
- privitor la excepţia prescripţiei invocată de A.V.A.S., excepţie întemeiată pe prevederile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, modificată, care prevede termenul special de prescripţie de 3 luni, instanţa nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 39 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună) din Legea nr. 137/2002, modificată, în cauză impunându-se desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta-pârâtă a susţinut că prescripţia dreptului material la acţiune, s-a născut la data de 27 octombrie 2000, când a rămas irevocabilă Decizia de restituire a bunurilor, faţă de care acţiunea introdusă la data de 18 noiembrie 2008 este prescrisă, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958;
Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC P. SA împotriva A.V.A.S., s-a solicitat numai valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare iar în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie menţionate.
- excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în raport de dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 137/2002, care prevăd că instituţia publică îl poate despăgubi pe cumpărător pentru prejudiciile suferite, astfel că acţiunea urma să fie formulată de aceasta, reclamanta SC P. SA nefiind parte în contractul de privatizare.
Cât priveşte fondul cauzei, criticile recurentei pârâte au vizat următoarele aspecte:
- greşit a fost obligată A.V.A.S. la acordarea despăgubirilor pentru activul moară ţărănească la nivelul valorii de circulaţie a activelor, în condiţiile în care în art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu există nici o prevedere în acest sens; că prejudiciul suferit de reclamantă trebuia limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobiliare înregistrate în registrele contabile ale societăţii din data când societatea a fost privatizată, deoarece aceeaşi valoare s-a regăsit şi în capitalul social la data privatizării;
În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobiliare mai mare decât cea din evidenţele contabile.
Recurenta a precizat că este nefiresc şi inechitabil ca A.V.A.S. să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea obţinută ca urmare a încheierii contractului de privatizare şi că potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, legiuitorul a limitat despăgubirile la maxim 50% din preţul plătit de cumpărător pentru valoarea acţiunilor.
- neconvocarea A.V.A.S. la efectuarea expertizei tehnice efectuate prin care s-a stabilit valoarea de restituire a bunului, a privat-o de dreptul de a formula obiecţiuni, faţă de preţul foarte mare stabilit ca şi despăgubire.
Intimata-reclamantă SC P. SA – prin notele scrise depuse la dosar a cerut respingerea recursului pârâtei A.V.A.S. Bucureşti, ca nefondat.
Recursul pârâtei este nefondat.
Curtea analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, şi de dispoziţiile legale incidente, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 304 C. proc. civ. care să conducă la casarea sau modificarea deciziei din apel.
Astfel se reţine că în mod corect Curtea de Apel Piteşti a reţinut situaţia de fapt, că reclamanta a solicitat prin acţiunea formulată, obligarea pârâtei la despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor ce i-au ieşit din patrimoniu, urmarea aplicării unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a dispus restituirea acestora către foştii proprietari; că temeiul juridic al acţiunii, pe care şi-a fundamentat pretenţiile este art. 324 din OUG nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, potrivit cărora instituţiile publice implicate în procesul de privatizare vor plăti societăţilor comerciale o despăgubire, echivalentă cu prejudiciul suferit prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, către foştii proprietari, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Recurenta pârâtă A.V.A.S. Bucureşti prin recursul formulat, a invocat un prim motiv, prin care a solicitat casarea deciziei nr. 21/A-C din 24 martie 2010 şi a sentinţei comerciale nr. 1076/C din 27 octombrie 2009 a Tribunalului Comercial Argeş, ca fiind pronunţate de instanţe necompetente şi trimiterea cauzei pentru rejudecare în fond Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc instanţa competentă în cererile privitoare la executarea unui contract, socotind că este greşită aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată împotriva A.V.A.S. ca instituţie publică implicată în privatizare.
Excepţia este nefondată, avându-se în vedere că pârâta A.V.A.S. Bucureşti are calitatea de instituţie publică centrală, implicată în procesul de privatizare, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 8 C. proc. civ., relative la competenţa alternativă, sesizarea Tribunalului Comercial Argeş, ca instanţă competentă a soluţiona acţiunea în despăgubiri împotriva sa, fiind legală.
Prevederile art. 8 C. proc. civ., care reglementează o competenţă alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv şi la instanţele din reşedinţa judeţului unde îşi are sediul reclamanta, îşi găsesc pe deplin aplicarea, întrucât instituţia implicată în procesul de privatizare – A.V.A.S., care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.
Recurenta-pârâtă a mai precizat că nu se pot reţine motivele invocate de instanţele de fond şi apel, referitoare la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., întrucât nu suntem în situaţia în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanţe competente, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului conform clauzei 6.1.1 din contractul de vânzare-cumpărare din 15 iunie 2000.
Este ştiut că necompetenţa este de ordine publică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., ori competenţa teritorială a instanţelor chemate să soluţioneze cauza de faţă este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv.
Recurenta a mai invocat şi faptul că, fiind o acţiune privitoare la executarea unui contract, ar fi de asemenea competentă instanţa de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului ignorând dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. com., care stabilesc, competenţa alternativă a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere.
În speţă, se observă că sediul societăţii privatizate unde s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni este la Piteşti.
Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revine reclamantului, conform art. 12 C. proc. civ., iar din moment ce alegerea a fost făcută se stabileşte în mod definitiv competenţa acelei instanţe, ca nemaiputând fi pusă în discuţie nici de părţi şi nici de instanţă din oficiu.
Nici al doilea motiv de recurs formulat nu poate fi primit de către instanţa de recurs, în condiţiile în care din cuprinsul deciziei recurate rezultă că, instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit normelor dreptului comun, privitoare la termenul general de prescripţie, răspunzând punctual şi amplu pe criticile formulate, reţinând că acţiunii îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la termenul general de prescripţie de 3 ani, şi nu acela de 3 luni reglementat de art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi art. 39 din Legea nr. 137/2002.
O altă critică a recurentei pârâte priveşte încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenele speciale de prescripţie extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării – în speţă OUG nr. 88/1997.
Teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2000, stipulează că cererile privind executarea obligaţiilor prevăzute în actele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, li se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, de la data naşterii dreptului material la acţiune, conform prevederilor Decretului nr. 167/1958, faţă de care data naşterii dreptului la acţiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă -, respectiv când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foştilor proprietari.
Curtea de Apel Piteşti a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, 14 aprilie 2006, când s-a încheiat procesul verbal de predare primire, astfel cum reiese şi din dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, care dispune că instituţiile publice implicate, asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari, a bunurilor imobile preluate de către stat.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 324 – Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare şi modificare a OUG nr. 88/1997, în conformitate cu care, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului.
Cum repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată, aceasta este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.
OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.
Extinderea prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 care stabilesc termenul de prescripţie de 3 luni şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, şi termenul scurt de prescripţie de 3 luni, termen care se referă, evident la procedura de privatizare şi la valorificarea drepturilor privind această procedură.
Numai pentru această categorie de cereri legate de procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.
Nefondată este şi critica invocată de recurentă privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât calitatea procesuală activă a reclamantei SC P. SA este conferită de calitatea sa de societate privatizată şi nu de calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, care a avut ca scop privatizarea societăţii reclamante.
Or, reclamanta în calitatea sa de societate privatizată, este îndreptăţită să solicite despăgubiri, urmare a restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foştii proprietari conform art. 324 din OUG nr. 88/1997.
Înalta Curte urmează să înlăture şi critica formulată în susţinerea acestui motiv de recurs, întrucât instanţele au analizat obligaţia de despăgubire strict sub incidenţa prevederilor OUG nr. 88/1997 şi nu prin raportare la dispoziţiile Codului civil - art. 1337, privitoare la evicţiune.
Nefondat este şi al patrulea motiv de recurs, ce vizează fondul pricinii, prin care recurenta pârâtă A.V.A.S. Bucureşti a susţinut că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acestora înregistrate în registrele contabile ale societăţii, la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea de piaţă.
Art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute la societatea comercială către foştii proprietari.
Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă prin justiţie.
Astfel se constată că în mod corect instanţa de apel, în lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit şi că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire în condiţiile în care dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuează asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.
Această soluţie se justifică pe de o parte pentru că legiuitorul în chiar textul art. 324, invocat ca temei al acţiunii, a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul a folosit termenul de „despăgubiri" şi nu de „valoare contabilă a activelor".
Susţinerea recurentei pârâte, ce vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituţia A.V.A.S. a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ce duce la îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei reclamante nu poate fi reţinută.
Sunt invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată cu Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cuantumul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Cum acest motiv nu a fost invocat în apel, el nu poate fi invocat pentru prima oară în recurs – omissio medio, cu atât mai mult cu cât modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu.
Faţă de cele de mai sus, este de remarcat că instanţele în mod corect au apreciat că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului.
Cu privire la pretinsa îmbogăţire fără just temei, care presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, în lipsa unui temei juridic.
Or, teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece nici una din cele trei condiţii de acţiuni „de in rem verso" nu este îndeplinită şi că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, cât şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat de părţi.
Nu poate fi luată în consideraţie nici critica prin care pârâta A.V.A.S. Bucureşti a susţinut că nu a fost citată în vederea efectuării probei cu expertiza tehnică pentru evaluarea bunurilor, faţă de dovada existentă la dosar din care rezultă că expertul a respectat dispoziţiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul pârâtei.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să-i plătească intimatei-reclamante SC P. SA prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Piteşti suma de 868 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 21/A-C din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta la 868 lei cheltuieli de judecată către intimata SC P. SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3437/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3443/2010. Comercial → |
|---|
