ICCJ. Decizia nr. 3550/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3550/2010
Dosar nr. 6684/63/2009
Şedinţa de la 27 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată că obiectul prezentei cauzei este „obligatia de a face" solicitându-se instanţei să oblige pârâta SC C.H.R.M. SRL să lase reclamantului R.C. în deplină proprietate şi posesie imobilul construcţie compus dintr-un spaţiu comercial şi dependinţe, precum şi terenul aferent construcţiilor.
In motivarea actiunii s-a învederat că imobilul a fost cumpărat la data de 11 octombrie 1948 de tatăl acestuia, iar la data de 20 aprilie 1950, după apariţia Decretului 92/1950 imobilul a fost naţionalizat, fiind preluat de Statul Român fără titlu.
Prin sentinţa comercială nr. 2091 din 27 octombrie 2009 - Tribunalul Dolj, secţia comercială, anulează ca netimbrată cererea reclamantului R.C.
În considerente, instanta de fond a reţinut că acţiunea în revendicare promovată de reclamant nu este evaluată şi timbrată la valoare, iar scutirea de plată a taxei de timbru se referă la imobile ce fac obiectul Legii 112/1998. În consecinţă, dat fiind faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia menţionată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997, instanţa de fond a anulat acţiunea ca netimbrată.
Prin Decizia nr. 51 din 18 martie 2010 - Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, admite apelul reclamantului R.C., desfiinţează sentinţa nr. 2091 din 27 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerente, instanta de apel a apreciat că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea 146/1997 privind taxele judiciare. Astfel, textul legal sus-menţionat stipulează faptul că sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente.
S-a apreciat ca din analiza textului legal se constată că legiuitorul a prevăzut că scutirea de la plata taxei de timbru se referă la orice litigii ce au ca obiect acţiuni introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a face vreo distincţie. Ca atare, s-a constatat ca este nefondată apărarea intimatei-pârâte SC C.H.R.M. SRL Craiova, potrivit căreia dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea 146/1997 s-ar aplica doar în situaţia cererilor introduse pe procedura Legea nr. 10/2001, cum, de altfel, în mod nefondat şi instanţa de fond a considerat că textul legal ce prevede scutirea de plata taxei ar fi aplicabil doar în situaţia imobilelor ce fac obiectul Legii 112/1998.
Cum dispoziţiile art. 15 lit. r) nu fac distincţie în ce priveşte sfera de aplicabilitate, ci în mod generic privesc cererile introduse pentru restituirea imobilelor preluate anterior în perioada arătată, iar în speţă se invocă faptul că imobilul a fost preluat de stat tară titlu, după apariţia Decretului 92/1950, Curtea de Apel a apreciat că prezenta acţiune în revendicare este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea de Apel a apreciat că este competentă a soluţiona pricina în primă instanţă secţia comercială a Tribunalului Dolj şi nu secţia civilă, având în vedere destinaţia de cramă a imobilului implicit, unde se desfăşoară şi activităţi de ordin comercial şi ţinând cont de dispoziţiile art. 7 C. com. coroborate cu dispoziţiile art. 9 (intimata pârâtă fiind societate comercială).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.C., intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., prin care se solicita adminterea recursului, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre solutionare instantei competente.
Recurentul arata ca în faţa instanţei de fond a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a Tribunalului Dolj, arătând că, în opinia sa, competenţa de soluţionare a cererii aparţine secţiei civile a acestui tribunal, deoarece prezenta cerere nu este una în materie comercială, neavând ca obiect acte sau fapte de comerţ.
Prin încheierea din data de 16 iunie 2009, instanţa de fond a respins cererea privind scoaterea cauzei de pe rolul secţiei comerciale, fără însă a motiva această măsură, deşi, potrivit art. 268 alin. (4) C. proc. civ., „orice dispoziţie luată de instanţă prin încheiere va fi motivată".
Recurentul apreciaza ca fiind nelegala solutia pronuntata întrucât criteriul in raport de care se determina competenta materiala de solutionare a unei cauze – implicit si competenta functionala, ca forma a competentei materiale – este natura raportului juridic dedus judecatii. În speta, raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, iar nu comercial.
Criteriile avute în vedere de instanţa de apel pentru determinarea naturii juridice a raportului dedus judecăţii sunt eminamente conjuncturale: destinaţia imobilului revendicat şi natura activităţilor care se desfăşoară în acest imobil. În opinia recurentului, aspectele avute în vedere de instanţa de apel sunt extrinseci raportului juridic dedus judecăţii şi nu determină natura juridică a acestuia. Destinaţia imobilului şi natura activităţilor care se desfăşoară în acesta nu reprezintă fapte sau acte de comerţ care să fie izvoare ale raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză.
Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, găseşte că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant, încearcă să demonstreze că nu secţia comercială ar fi competentă cu soluţionarea litigiului, ci secţia civilă, făcând trimitere la faptul că acţiunea este una „în revendicare" şi ca recurentul-reclamant nu face fapte de comerţ, deşi, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au stabilit cu certitudine că acest litigiu este de competenţa funcţională a secţiei comerciale.
Litigiul de faţă este de competenţa secţiei comerciale, fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 şi art. 9 C. com.
Potrivit primului articol, sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale (situaţia recurentei-pârâte), iar potrivit art. 9 C. com., orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată comerciant, ea este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune, regulile codului comercial se aplică şi atunci când numai o parte este comerciant.
Dincolo de aceste considerente, tocmai bunul revendicat, care nu mai există fizic, se compunea din două prăvălii, adică două spaţii în care se desfăşurau acte şi fapte de comerţ, aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat la 11 octombrie 1948 între E.J.-în calitate de proprietar şi I.M.R. (tatăl recurentului - reclamant), în calitate de comparator, care a fost folosit în continuare pentru activităţi comerciale (dosarul Înaltei Curţi).
Pentru că, prin destinaţie, imobilul în litigiu era spaţiu comercial, I.M.R., prin contractul de închiriere din 20 martie 1949, l-a închiriat Magazinului de Stat Craiova, pentru a derula activităţi de comerţ în acesta (dosarul Înaltei Curţi).
Dispoziţiile art. 56 C. com. prevăd că dacă un act este comercial pentru una din părţi, toţi ceilalţi contractanţi sunt supuşi legii comerciale, iar în speţa dedusă judecăţii pârâta este o societate comercială.
Pe de altă parte, bunul asupra căruia poartă judecata este un element al fondului de comerţ. Obiectul dedus judecăţii priveşte, aşadar, nu imobilul în sine, ci imobilul ca element al fondului de comerţ, aspect faţă de care, în mod corect, instanţele au apreciat natura comercială a litigiului.
În concluzie, considerând că motivele de recurs sunt neîntemeiate, Înalta Curte urmează să menţină ca legale hotărârile instanţelor de fond şi, respectiv, de apel, competenţa de soluţionare a litigiului aparţinând secţiei comerciale şi nu celei civile.
Pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 51 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 51 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3548/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3551/2010. Comercial → |
|---|
