ICCJ. Decizia nr. 3587/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3587/2010
Dosar nr. 4515/1/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC T.C.E.B. SRL, a chemat în judecată pe pârâta A.D.S. solicitând să pună în acord contractul de arendă din 2002 cu realitatea de pe teren privind suprafeţele închiriate şi cuantumul arendei, să încheie act adiţional la contract, în care să cuprindă modificările rezultate din întocmirea lucrărilor cadastrale şi reeşalonarea plăţilor restante ale arendei.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că predarea primirea suprafeţelor de teren s-a făcut cu întârziere de 22 zile faţă de termenul prevăzut în contract, fără a fi scăzut luciul de apă şi suprafeţele trecute în proprietatea publică a Consiliului Judeţean Brăila prin HG nr. 2118/2007 şi HG nr. 2158/2007.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 9537 din 22 septembrie 2008, a respins cererea reclamantei considerând că art. 2.4 din contract opera o modificare de drept privind suprafeţele de teren arendate şi cuantumul preţului arendei aşa încât nimic nu poate obliga pe pârâtă la verificarea comună solicitată de reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 612 din 16 decembrie 2008 a admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza la Judecătoria sector 1 Bucureşti, considerând că art. 5 C. com. relevă că agricultorul nu este comerciant iar Legea nr. 16/1994 reglementează contractul de arendă cu natură juridică civilă.
Prin Decizia nr. 2238 din 1 octombrie 2009 a secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile părţilor, casată Decizia curţii de apel şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că instanţa de apel a ignorat calitatea de societate comercială a reclamantei, legea instituind prezumţia de comercialitate a actelor încheiate de aceasta.
Reluând judecata apelului, curtea de apel prin Decizia comercială nr. 184 din 6 aprilie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Instanţa a reţinut în esenţă că verificarea situaţiei de fapt cade în sarcina pârâtei intimate, însă reclamanta a semnat fără obiecţiuni procesul verbal de predare primire a terenului, probele relevând o realitate pe care reclamanta încearcă să o conteste, implicând autoritatea judecătorească în suplinirea acordului de voinţă al părţilor, fără a dovedi refuzul pârâtei de a da curs încheierii unui act adiţional.
Împotriva deciziei astfel pronunţate reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel îşi motivează hotărârea pe aspecte contradictorii, arătând că din art. 2.5 din contract obligă părţile ca în cazul modificării situaţiei de fapt să încheie act adiţional şi în baza unei Hotărâri de Guvern unele suprafeţe de teren au fost luate din patrimoniul intimatei, totuşi nu a probat refuzul încheierii unui act adiţional.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 2.4 şi art. 2.5 din contract, pretinzând că a operat de drept o modificare a suprafeţei de teren şi a preţului arendei iar instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor.
Critica întemeiată pe greşita interpretare şi aplicare a legii este motivată de recurentă pe încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 16/1994 potrivit cărora arendatorul este obligat să predea bunul să garanteze de evicţiune şi să execute obligaţiile asumate în contract.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.
Prin contractul de arendă încheiat în anul 2001, părţile s-au obligat ca în cazul în care suprafaţa de teren va fi diminuată ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul unor acte normative sau hotărâri judecătoreşti, prevederile contractului se modifică de drept – art. 2.4. Însă în art. 2.5 se prevedea modalitatea în care va opera această modificare: prin notificare privind diminuarea suprafeţelor urmată de încheierea unui act adiţional.
Astfel, urmare a HG nr. 2105, nr. 2114 şi nr. 2118 din 24 noiembrie 2004 au fost transmise suprafeţe de teren administrate de A.D.S., din domeniul public şi privat al statului, judeţului Brăila şi RN P.R., situaţie în care în conformitate cu prevederile art. 2.5 din contractul de arendă din 2001, părţile urmau să încheie un act adiţional. Greşit instanţele de fond au considerat că semnarea fără obiecţiuni procesul verbal de predare primire şi demersurile ulterioare ale reclamantei nu dovedesc refuzul pârâtei de a întocmni actul adiţional. Atât scrisoarea din 28 noiembrie 2007 cât şi notificarea din 18 martie 2008 şi răspunsul din 9 aprilie 2008 (dosar fond) lămuresc asupra poziţiei pârâtei faţă de aspectele semnalate de reclamantă.
Interpretarea dată atribuţiilor autorităţii judecătoreşti este contrară prevederilor constituţionale. Instanţele judecătoreşti au competenţa să judece în orice materie dată de lege ca atribut al autorităţii judecătoreşti, iar litigiul generat de neînţelegeri contractuale este dat după materie în competenţă de prima instanţă a judecătoriilor, tribunalelor sau curţilor de apel.
Cât timp părţile au prevăzut procedura de urmat în condiţiile unor modificări a suprafeţelor de teren arendate, instanţele judecătoreşti sunt competente a soluţiona litigiile astfel ivite inclusiv a obliga părţile să respecte obligaţiile asumate prin contract. Pacta sunt servanda reprezintă acordul de voinţă al părţilor, care s-au obligat să respecte cuvântul dat, iar instanţa de judecată nu suplineşte consimţământul niciuneia dintre ele când obligă la respectarea contractului, ci îşi îndeplineşte rolul de forţă publică implicată în respectarea ordinii de drept.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel refuzul A.D.S. de a încheia actul adiţional la care s-a obligat este evidenţiat în răspunsul la notificarea primită susţinând că punctul său de vedere este consemnat în Raportul de audit privind analiza şi evaluarea consecinţelor patrimoniale ale contractului de arendă.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul reclamantei, declarat împotriva deciziei nr. 184 din 6 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, va modifica Decizia în sensul că va admite apelul, va schimba în tot sentinţa comercială nr. 9537 din 22 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi pe fond va admite acţiunea reclamantei, obligând pe pârâta A.D.S. să procedeze la verificarea modificărilor surverite pe suprafaţa de teren arendată şi la verificarea cuantumului arendei datorate într-un act adiţional la contractul din 2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ împotriva deciziei nr. 184 din 6 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică, admite apelul declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei comerciale nr. 9537 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti pe care o schimbă în tot în sensul că admite acţiunea şi o obligă pe pârâta A.D.S. Bucureşti să procedeze la verificarea în comun a modificărilor suferite de suprafaţa arendată şi a cuantumului real al arendei datorate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3586/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3590/2010. Comercial → |
|---|
