ICCJ. Decizia nr. 3634/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3634/2010
Dosar nr. 3510/30/2009
Şedinţa, publică din 2 noiembrie 2010
Asupra recursului de iată:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii M.T. PRIN P. şi C.L.M.T., în contradictoriu cu pârâta SC M.T.S. S.N.C. TIMIŞOARA, au solicitat obligarea acesteia la plata debitului in cuantum total de 101.586,32 lei, din care 17.899,46 lei reprezentând diferenţă de chirie calculată conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada ianuarie 2001 - februarie 2003, chirie lunară restantă conform contractului de închiriere, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 486,67 lei datorate pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 şi 83,200,19 lei reprezentând majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere calculate de Ia data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, cu privire la spaţiul cu altă destinaţie decât acela de locuinţă situat în Timişoara, str. Dacilor, judeţul Timiş.
Prin sentinţa nr. 1233/ PI din 18 decembrie 2009, Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă, reţinând ca, reclamanţii au formulat cererea în pretenţii faţă de pârâtă la data de 13 octombrie 2009 or, dreptul ia acţiune este prescris întrucât acesta s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele neachitate până la data de 01 octombrie 2002 şi la data de 01 martie 2006 pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând şi drepturile accesorii date de penalităţile de întârziere.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii M.T. PRIN P. şi C.L.M.T., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin decizia nr. 98/ A din 11 mai 2010, a respins, ca ne fondat, apelul reclamanţilor M.T. PRIN P. şi C.L.M.T.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din acelaşi act normativ şi că Ia data formulării cererii de chemare în judecată, 03 iunie 2009, nu mai puteau solicita obligarea pârâtei la plata chiriei, astfel că, în mod corect a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune,
Împotriva, acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii M.T. PRIN P. şi C.L.M.T., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi trimiterea dosarului primei instanţe în vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătoreşti în sensul admiterii apelului, schimbarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de prima instanţă şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Critica adusă deciziei atacate se referă, în esenţă, la faptul că în mod greşit cele două instanţe au apreciat, că excepţia prescripţiei dreptului ia acţiune este întemeiată, deoarece în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile (Iodului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, având în vedere că sumele solicitate reprezintă creanţe bugetare, astfel cum sunt definite potrivit O.G. nr. 45/2003 şi conform Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1917/12 decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, în sensul că. veniturile din chirii, precum şi accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituţiilor publice.
Mai susţine recurenta că pretenţiile sale nu sunt prescrise nici dacă prescripţia se realizează în funcţie de termenul general de 3 ani, deoarece prescripţia a fost întreruptă prin contestarea în instanţă a M.C.L. nr. 42/2000, act administrativ care reactualiza chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât. aceea de locuinţă.
În aceste condiţii, susţine recurenta că, sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spatiilor aflate în administrarea C.L.M.T., reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare şi, ca atare, termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003, termenul special de 5 ani, sens în care consideră că nu poate opera prescripţia dreptului de a cere plata diferenţei de chirie, întrucât, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, iar dreptul reclamanţilor nu este prescris.
Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamanţilor să fie respins, pentru următoarele considerente :
Critica recurentei, potrivit căreia, în mod greşit cele două instanţe au apreciat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este întemeiată, nu poate fi primită, întrucât contractul de închiriere nr. 441/1998, încheiat între părţi a vizat un bun ce a (acut parte din domeniu! privat al municipiului Timişoara, iar raportul juridic este un raport de drept privat comun şi nu un raport de drept material fiscal, iar chiria nu reprezintă o creanţă fiscală deoarece izvorul ei este convenţia şi nu legea, iar stabilirea ei s-a făcut prin contract încheiat de părţi şi nu prin declaraţie fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.
În aceste condiţii, chiria stabilită de părţi reprezintă o creanţă bugetară, este un venit ai bugetelor locale conform art. 28 din Legea nr. 273/2006, însă nu presupune o creanţă fiscală, astfel „în mod corect s-a analizat prescripţia dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile dreptului comun date de Decretul nr. 167/1958 şi nu de dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, stabilindu-se că termenul de prescripţie generală este de 3 ani conform art. 3 alin. (1), iar potrivit art. 7 alin. ( I), acesta începe sa curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Astfel, instanţele au apreciat că, data naşterii dreptului la acţiune în vederea executării obligaţiei de decontare a chiriei este data la care locatorul era îndreptăţit să procedeze ia recalcularea şi încasarea chiriei majorate conform H.C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunţării deciziei civile nr. 471 din octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara care a stabilit legalitatea actului administrativ.
În acest sens s-a constatat că cererea reclamanţilor a fost formulată, la data de 13 octombrie 2009, iar dreptul la acţiune era prescris, întrucât acesta era împlinit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele neachitate până la data de 01 octombrie 2002, iar pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând şi drepturile accesorii dale de penalităţile de întârziere, termenul era împlinit la data de 0 1 martie 2006.
Aşa fiind, în considerarea dispoziţiilor legale mai sus-evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanţii M.T. PRIN P. şi C.L.M.T. împotriva deciziei nr. 98/ A din 11 mai 2010 pronunţata de Curtea de Ape! Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3632/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3635/2010. Comercial → |
|---|
