ICCJ. Decizia nr. 3669/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3669/2010
Dosar nr. 5844/1/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Craiova împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti, la 22 mai 2007, s-a solicitat obligarea celei din urmă la plata despăgubirilor civile, reprezentând echivalentul bănesc pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către foştii proprietari, prin hotărâre irevocabilă, a imobilelor (construcţii şi terenuri) situate în Craiova, judeţul Dolj, trecute abuziv în proprietatea statului, imobile incluse în lista bunurilor imobile predate de autoritatea statului cu ocazia privatizării societăţii comerciale reclamante.
Prin cererea formulată la 12 noiembrie 2007 reclamanta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa comercială nr. 10594 din 6 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta SC A. SA Craiova în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., obligând pârâta la plata sumei de 1.164.500 euro (în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii), cu titlu de despăgubiri; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 52.463,66 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a apreciat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată întrucât în speţă se valorifică un drept la repararea prejudiciului creat prin restituirea unui imobil ulterior procesului de privatizare a societăţii, fiind incident termenul general de prescripţie de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea imobilelor.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin sentinţa civilă nr. 9647 din 4 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 11127/C/2005, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă cererea foştilor proprietari, reclamanta fiind obligată să respecte posesia şi proprietatea acestora asupra imobilelor situate în Craiova, compus din patru construcţii şi teren aferent în suprafaţă de 1.776,44 mp, sentinţa menţionată fiind executată potrivit procesului - verbal încheiat la data de 7 martie 2007 în dosarul de executare nr. 613/E/20063.
Prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 se arată că prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
Potrivit art. 324 din Legea nr. 99/1999, instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, despăgubirea stabilindu-se de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie. În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre. Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.
Din concluziile raportului de expertiză în construcţii depus la dosar la data de 18 februarie 2008 s-a reţinut că valoarea de circulaţie a construcţiilor este de 1.399.324 ron - 384.000 euro.
În cauză, s-a formulat întâmpinare de către intimata – pârâtă prin care s-a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Prin Decizia comercială nr. 238 din 14 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut referitor la cererea de chemare în garanţie precizată a statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi art. 60 C. proc. civ., având în vedere admiterea cererii principale, va fi respinsă ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului şi, reţinând spre rejudecare, să se schimbe în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, să se respingă acţiunea ca prescrisă. În subsidiar s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia comercială nr. 238 din 14 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, că nu pot fi acceptate susţinerile apelantei referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi potrivit cărora termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de această lege, de OUG nr. 88/1997, precum şi de orice legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului (...) deoarece privatizarea intimatei s-a făcut anterior apariţiei Legii nr. 137/2002, astfel încât dispoziţiile acestei legi nu pot fi aplicate retroactiv.
Astfel, SC A. SA a fost înfiinţată prin Decizia nr. 147 din 26 octombrie 1990 emisă de către Prefectura Dolj, decizie privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni la comerţul de interes local din judeţul Dolj.
Ulterior, SC A. SA, la data de 31 octombrie 1990, s-a reorganizat prin divizare, rezultând mai multe societăţi: SC A. SA, SC M. SA şi SC V. SA, astfel cum rezultă din protocolul încheiat la data de 6 iunie 2000.
Conform certificatului constatator eliberat de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dolj rezultă faptul că SC A. SA se află în evidenţele acestuia din anul 1991.
Ca atare, fiind o societate comercială înfiinţată în anul 1990 în baza Legii nr. 15/1990, singura lege în vigoare la acel moment în baza căreia se înfiinţau societăţi comerciale, se stabilea patrimoniul acestora, prin transformarea fostelor întreprinderi de stat în societăţi comerciale, astfel încât, termenul de prescripţie este cel aplicat de instanţa de fond, excepţia fiind corect respinsă.
Pe fond, referitor la temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii acesta este prevăzut de art. 324 din Legea nr. 99/1999, având în vedere că prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a stabilit că prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
Fiind o privatizare realizată în 1991, deci anterior apariţiei Legii nr. 137/2002, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, respectiv art. 324 care stabileşte modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Referitor la legalitatea administrării probei cu expertiză tehnică s-a reţinut că în faza de judecată a apelului s-a dispus refacerea raportului întocmit în prima instanţă dar expertul nu şi-a schimbat punctul de vedere, iar în privinţa expertizei contabile, deşi s-a admis efectuarea unei astfel de probe direct în apel, apelanta – pârâtă nu a achitat onorariul de expertiză, astfel că apelul a fost respins, ca nefondat.
Pârâta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, solicitând şi suspendarea executării hotărârii, cerere respinsă prin Încheierea de şedinţă de la 6 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe fondul recursului, s-a solicitat în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual al administrării probatoriului ce poate duce la soluţionarea corectă a cauzei.
În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii de fond în sensul respingerii acţiunii, în principal ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei, iar în subsidiar, ca întemeiată.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate structurate potrivit cererilor formulate în privinţa soluţiei ce se va pronunţa, recurenta a arătat că s-au încălcat dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor civile.
Astfel, prejudiciul suferit de intimata – reclamantă trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile la data privatizării şi nu la preţul de circulaţie, deoarece aceasta se regăseşte în capitalul social la data privatizării, astfel s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză.
De altfel, legea nu prevede că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activelor.
Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, căruia instanţa trebuia să îi dea eficienţă în cauză, acţionarii . răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris, astfel că şi ceilalţi acţionari ai SC A. SA trebuia să suporte diminuarea patrimoniului societăţii, sens în care trebuie refăcute probatoriile.
În cauză, s-au încălcat dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, respectiv dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, ce prevăd termene speciale de prescripţie în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă, OUG nr. 88/1997 – art. 324.
În ceea ce priveşte acest temei juridic, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată, potrivit cărora prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
Intimata - reclamantă nu a exhibat, însă, niciun înscris şi nici nu a pus în discuţie existenţa vreunui contract de vânzare - cumpărare de acţiuni, valabil încheiat şi apt a produce efecte juridice între antecesorul subscrisei (F.P.S.) şi societatea în cauză, dispoziţiile art. 43 alin. (1) şi art. 13 din OUG nr. 88/1997 precizând metodele prin care se vând acţiunile deţinute de stat, or, în cauză, SC A. SA nu a urmat niciuna dintre metodele prevăzute de lege, astfel încât nefiind în prezenţa unui contract de vânzare - cumpărare de acţiuni nu se poate reţine, nici incidenţa art. 324 din OUG nr. 88/1997, art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 – referindu-se la ultraactivitatea legii numai în cazul contractelor de vânzare - cumpărare acţiuni.
Totodată, din actele depuse, nu rezultă că vânzarea acţiunilor emise de SC A. SA a fost făcută de instituţia recurentă, pentru a avea legitimitate procesuală.
De asemenea, în cauză, nu s-a făcut dovada de către intimata – reclamantă că la data privatizării, imobilele pierdute erau cuprinse în capitalul social, astfel că acţiunea trebuie respinsă în principal ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca nefondată.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
În privinţa criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu raportare la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se constată că instanţele de fond şi apel au aplicat corect legea la împrejurările de fapt esenţiale cauzei, fără a fi necesară o reapreciere a probelor care să atragă astfel casarea cu trimitere.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie art. 324 din Legea nr. 88/1997, modificată, potrivit căruia instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al acestui prejudiciu. Prin acest text de lege se reglementează o răspundere legală, fără a se face referire la limitele cuantumului despăgubirilor civile, astfel încât, devine incident principiul general din materia răspunderii civile, acela al reparaţiei integrale şi pentru comerciant prejudiciul material este valoarea de piaţă şi nu valoarea contabilă, deoarece repararea integrală a prejudiciului înseamnă în această situaţie a-i restitui utilitatea pierdută, iar utilitatea pe care o scotea din imobile se limita la preţul pe care îl putea obţine din înstrăinarea acestora, ceea ce a devenit imposibil, ca efect al pierderii proprietăţii din culpa autorităţii implicate în procesul privatizării societăţii.
Fiind vorba de o răspundere legală specială a statului care a acţionat în procesul privatizării în dublă calitate, ceea ce interesează fiind calitatea de autoritate publică şi nu aceea de acţionar, nu sunt aplicabile dispoziţiile din materia societăţilor comerciale la care face trimitere recurenta- pârâtă, respectiv art. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Aşa fiind, nu se impune refacerea probatoriilor din perspectiva efectuării unei expertize contabile prin care să se stabilească valoarea contabilă a imobilelor şi să se refacă astfel calculul despăgubirilor civile.
În ceea ce priveşte restul criticilor de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care atrage pronunţarea unei hotărâri pe fond de către instanţa de recurs se găsesc, de asemenea, nefondate.
Astfel, în privinţa prescripţiei aplicabile în cauză, în mod legal instanţa de apel a respins această critică formulată şi în calea de atac a apelului, deoarece, dispoziţiile legale invocate şi pretins a fi încălcate care reglementează prescripţii speciale, se referă la operaţiunile prevăzute în timpul privatizării şi nu ulterior acesteia, retrocedarea imobilelor în discuţie având loc ulterior acestui proces şi cum prin art. 324 din OUG nr. 88/1999, modificată, nu se prevede şi un termen de prescripţie în cadrul căruia să se formuleze acţiunea în răspundere, sunt incidente dispoziţiile de drept comun din această materie, respectiv termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă potrivit art. 8 din acelaşi decret de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel vinovat de producerea acestuia.
În cauză, instanţele s-au raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, deşi prejudiciul s-a produs la data deposedării de bunurile imobile, dar şi într-o situaţie şi în cealălaltă, termenul de 3 ani este respectat.
În ceea ce priveşte acest temei juridic s-a mai susţinut că trebuiau avute în vedere şi dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată, susţinându-se că nici nu ar fi incident faţă de prevederile textului de lege care se referă la ultraactivitatea acestuia doar cu raportare la contractele de vânzare - cumpărare acţiuni anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, modificată, ceea ce nu s-a dovedit că există pentru a putea atrage legitimitatea răspunderii A.V.A.S. Bucureşti, în cauză, ca succesor al F.P.S.
S-a făcut, totodată, trimitere şi la dispoziţiile OUG nr. 88/1997, modificată, privitoare la modalităţile de privatizare care nu au fost dovedite că s-ar fi parcurs în cazul societăţii comerciale reclamante.
În ultimul rând, s-a invocat şi faptul că nu s-a dovedit că imobilele ar fi existat la pretinsul moment al privatizării societăţii.
Prin toate criticile de mai sus, recurenta- pârâtă tinde să nu recunoască faptul juridic al privatizării societăţii comerciale intimate- reclamante, deşi din actele şi certificatul constatator eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dolj se certifică cu privire la SC A. SA la capitolul acţionari persoane fizice, neexistând şi acţionari persoane fizice, că aceştia au devenit acţionari în cadrul Procedurii de Privatizare în Masă (P.P.M.), ceea ce constituie o formă de privatizare a societăţii comerciale, înfiinţată în 1990, în condiţiile reţinute şi de către instanţele de apel şi de fond, iar potrivit acestor documente cu valoare de probă, imobilele existente în patrimoniul societăţii comerciale la acea dată.
Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 324 C. proc. civ. care se referă „in terminis" la societăţi privatizare sau în curs de privatizare, societatea comercială în cauză fiind deja privatizată în baza legislaţiei în vigoare anterioară apariţiei OUG nr. 88/1997, modificată, astfel că raportarea recurentei – pârâte la formele de privatizare reglementate prin acest act normativ este lipsită de interes în cauză, iar această situaţie nu exclude incidenţa dispoziţiilor din Legea nr. 137/2002, modificată privind ultraactivitatea OUG nr. 88/1997, modificată după apariţia Legii nr. 137/2002, modificată, ci dimpotrivă confirmă incidenţa celor dintâi faţă de momentul privatizării, deoarece textul de lege nu face nicio referire la forma de privatizare, statul fiind implicat în acest proces, ca autoritate publică, astfel că are răspundere în limitele art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată, în condiţiile deja arătate şi corect reţinute de instanţa de apel.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 238 din 14 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3668/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3673/2010. Comercial → |
|---|
