ICCJ. Decizia nr. 3673/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3673/2010
Dosar nr. 26789/3/2009
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pârâta SC C.M. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 155.012,42 lei, reprezentând suma încasată în urma compensărilor efectuate în luna februarie 2001 şi care ulterior au fost anulate.
În motivarea cererii a arătat că în luna februarie 2001 au fost încheiate 5 contracte de compensare între CNCF C.F.R. S.A., SC E. SA, SC E.M. SA, SC P. SA şi SC C.M. SRL, SC T. SA, SN T.F.R.M. Între părţile participante au fost încheiate protocoale ce s-au constituit în anexe la contractele de compensare.
Cu adresa din 9 martie 2001, SN T.F.R.M SA a comunicat reclamantei că a anulat protocoalele de compensare justificat de neconcordanţele înscrise în protocoalele de compensare. Prin declararea drept nule a compensărilor, plăţile făcute de reclamantă către SC E.M. SA, SC P. SA şi pârâtă, în sumă totală de 322.447,04 lei rămân fără obiect, fapt ce obligă aceste societăţi la restituirea sumelor şi aşa cum rezultă din expertiza dispusă de I.G.P.- Direcţia Cercetări Penale în dosarul nr. 00215/2002, responsabilitatea creării prejudiciului revine reprezentanţilor societăţilor arătate, care au înscris în protocoalele la contractele de compensare documente fictive şi nu contractele de novaţiune (actele adiţionale la protocoale). În Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie din 26 septembrie 2003, comunicată reclamantei la 1 iunie 2007 s-a menţionat că în expertiza contabilă din dosar s-a stabilit că suma datorată de pârâtă şi celelalte două societăţi reclamantei poate fi recuperată pe calea unei acţiuni civile în justiţie. Reclamanta a plătit pârâtei suma de 155.012,42 lei, sumă pe care trebuie să o restituie.
La termenul din data de 27 noiembrie 2009 tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa comercială nr. 13650 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.
A reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, respectiv obligarea pârâtei la plata unei sume de bani ce a fost încasată de aceasta în urma unor compensări, ulterior, anulate.
Aşa cum arată însăşi reclamanta în cererea de chemare în judecată a avut cunoştinţă de anularea actelor de compensare la data de 9 martie 2001, când SN T.F.R.M SA a comunicat acest lucru cu adresa din 9 martie 2001.
Faţa de această dată şi aceea a formulării acţiunii, 19 iunie 2009 (data depunerii la poştă) termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, neavând relevanţă asupra datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, data la care s-a efectuat raportul de expertiză în dosarul I.G.P. ori data emiterii/comunicării Ordonanţei Parchetului prin care reclamanta a „aflat" că poate introduce, pe cale separată, o acţiune civilă în despăgubiri împotriva societăţii, deoarece aceasta avea posibilitatea să introducă acţiunea civilă înăuntrul termenului de prescripţie şi, eventual, ulterior să solicite suspendarea cauzei în măsura în care erau întrunite cerinţele art. 244 pct. 2 C. proc. civ., ceea ce nu s-a dovedit.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta şi prin Decizia comercială nr. 228 din 11 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a aplicat corespunzător la speţă dispoziţiile din materia prescripţiei în condiţiile în care termenul general de 3 ani a început să curgă de la 9 martie 2001, cel mai târziu 31 decembrie 2001, când reclamanta a luat cunoştinţă de anularea protocoalelor, respectiv a procedat la stornarea debitului, iar introducerea cererii de chemare în judecată s-a făcut ulterior expirării acestui termen, al cărui curs nu s-a dovedit că a fost suspendat sau întrerupt, potrivit Decretului nr. 167/1958.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ipoteza care reglementează aplicarea greşită a legii, deoarece, în opinia acesteia, termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării de către parchet a Ordonanţei din 1 iunie 2007, conform art. 246 C. proc. pen., iar formularea plângerii penale şi constituirea de parte civilă, chiar dacă, ulterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, poate fi socotită cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiune.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
Potrivit art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, legea penală neprevăzând nimic însă în legătură cu acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, ceea ce înseamnă că aceasta rămâne în mod exclusiv supusă dreptului comun, respectiv Decretului nr. 167/1958.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în răspunderea civilă delictuală, când fapta ilicită este infracţiune, nu urmează regulile stabilite cu privire la prescripţia acţiunii penale, în dreptul actual operând principiul autonomiei prescripţiilor, ceea ce exclude, deci, calificarea sesizării organului de urmărire penală de către persoana vătămată ca act întrerupător al cursului prescripţiei civile în lipsa unei prevederi „in terminis" în legea penală şi în Decretul nr. 167/1958, în acest sens.
Aşa fiind, în mod legal, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe atât în privinţa momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie – acela de la care recurenta a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de ea, respectiv data comunicării anulării protocoalelor de compensare – 9 martie 2009, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi aceea a împlinirii termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv - 9 martie 2004, încât, acţiunea formulată abia la 22 iunie 2009, s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie.
Faţă de cele arătate, recursul este nefondat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 228 din 11 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3669/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3674/2010. Comercial → |
|---|
