ICCJ. Decizia nr. 371/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 371/2010
Dosar nr. 3382/1/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, la data de 30 octombrie 2006, sub nr. 54/MF/2006 (număr în format vechi); număr în format nou: 4398/118/2006, reclamanta SC M. SRL Constanţa a chemat în judecată pe pârâta P.M. LTD, solicitând instanţei ca, în urma probelor care vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 86.000 dolari S.U.A., reprezentând daune efectiv suferite; 65.000 dolari S.U.A., reprezentând beneficiu nerealizat; 5218,56 dolari S.U.A., reprezentând dobânzile legale aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A. calculate în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 9/2000, cu modificări şi completări, pentru perioada cuprinsă între scadenţa sumei şi data introducerii acţiunii - 23 octombrie 2006; contravaloarea dobânzilor legale, în continuare, începând cu data de 24 octombrie 2006, aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A. calculate în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 9/2000 cu modificări şi completări, până la momentul achitării debitului; contravaloarea cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat aferent concilierii directe şi prezentei acţiuni, alte cheltuieli legate de proces.
Prin sentinţa civilă nr. 8/MF/2007, pronunţată la data de 14 februarie 2007, în dosarul nr. 4398/118/2006 (număr în format vechi: 54/MF/2006), Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M. SRL Constanţa, în contradictoriu cu pârâta P.M. LTD; a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 86.000 dolari S.U.A. cu titlu de daune; 65.000 dolari S.U.A. cu titlu de beneficiu nerealizat; 5.218,56 dolari S.U.A.- dobânzi legale aferente sumei de 151.000 dolari S.U.A., calculate până la data de 23 octombrie 2006, precum şi dobânzi legale în continuare, până la achitarea integrală a sumelor datorate; a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 15.157 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat).
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în virtutea obligativităţii consacrate de art. 969 C. civ. şi în condiţiile rezilierii contractului de transport din culpa pârâtei, care a încălcat clauzele acestuia, reclamanta este îndreptăţită a pretinde pârâtei plata daunelor prevăzute în art. 7, constând în echivalentul pierderii efective suferite (reprezentată de navlul plătit armatorului pentru cancelarea contractului de navlosire, în sumă de 86.000 dolari S.U.A.) şi în beneficiul nerealizat (diferenţa dintre preţul transportului convenit cu pârâta- 660.000 dolari S.U.A.- şi navlul ce urma să fie plătit armatorului- 595.000 dolari S.U.A.-, adică suma de 65.000 dolari S.U.A.).
A mai reţinut instanţa că, în considerarea art. 43 C. com., care prevede că „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile", pârâta datorează şi dobânda legală aferentă sumei de 151.000 dolari S.U.A. (86.000 + 65.000 dolari S.U.A.), în cuantum de 5.218,56 dolari S.U.A., întrucât obligaţia sa de plată este comercială, lichidă şi exigibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta P.M. LTD, în termen, la data de 16 aprilie 2007, motivele de apel fiind depuse în termen, la data de 12 iulie 2007.
Prin Decizia civilă nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii declarării apelului, invocată de intimata- reclamantă; a admis apelul comercial promovat de către apelanta- pârâtă P.M. LTD- reprezentată de avocat B. împotriva sentinţei civile nr. 8/14 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. 4398/118/2006 (număr în format vechi: 54/MF/2006), în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL Constanţa; a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Având în vedere că pârâta este o persoană juridică străină, cu sediul în Gibraltar, instanţa era obligată să dispună citarea pârâtei prin intermediul Ministerului Justiţiei, respectând procedura din art. 5 al Legii nr. 189/2003. Neprocedând în acest fel, instanţa a pronunţat o hotărâre esenţial nelegală.
Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2007, apelanta- pârâtă P.M. LTD a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, în sensul pronunţării asupra cererii de obligare a intimatei SC M. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.
Prin încheierea nr. 1/MF, pronunţată în dosarul nr. 4398/118/2006, la data de 6 martie 2008, în şedinţa din Camera de Consiliu, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 15/MF/15 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 4398/118/2006, formulată de apelanta- pârâtă P.M. LTD, în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL Constanţa, ca nefondată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, în cazul admiterii apelului şi desfiinţării hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe - cazul în speţă - instanţa nu poate obliga intimatul la plata cheltuielilor de judecată, pentru că, potrivit art. 274 C. proc. civ., obligarea la plata cheltuielilor de judecată este condiţionată de admiterea sau respingerea acţiunii.
Problema cheltuielilor de judecată se va discuta în final, după soluţionarea în fond a cauzei de către instanţa de trimitere, numai aceasta putând să se pronunţe asupra tuturor cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei civile nr. 15/MF/15 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, a declarat recurs reclamanta SC M. SRL Constanţa, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, în vederea analizării tuturor motivelor de apel; obligarea intimatei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Împotriva încheierii nr. 1/MF din 6 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4398/118/2006, a declarat recurs pârâta P.M. LTD, solicitând modificarea în tot a încheierii recurate şi admiterea cererii de completare a deciziei civile nr. 15/MF din 15 noiembrie 2007, astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia nr. 3537, pronunţată la data de 26 noiembrie 2008, în dosarul nr. 4398/118/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Constanţa împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 15 din 15 noiembrie 2007, pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului. A admis recursul declarat de pârâta P.M. LTD împotriva încheierii Curţii de Apel Constanţa nr. 1 din 6 martie 2008, pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Citarea părţii pentru termenul când s-a judecat cauza, prin poştă rapidă, şi nu prin intermediul Ministerului Justiţiei, nu este sancţionată cu nulitatea absolută decât dacă partea face dovada vătămării sale faţă de faptul că, în această situaţie, sancţiunea nefiind expresă, vătămarea nu este prezumată.
Or, partea nu a invocat nicio vătămare, existând dovada citării la dosar, ci numai faptul nerespectării normelor imperative prevăzute în Legea nr. 189/2003.
Or, chiar şi în această situaţie, sancţiunea nulităţii absolute nu operează automat, astfel că, hotărârea instanţei de apel de casare a sentinţei este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente şi atrage admiterea recursului, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., şi casarea hotărârii, cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea apelului.
Cât priveşte recursul pârâtei, acesta vizează Încheierea care face corp comun cu hotărârea casată, în privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea apelului, încât, faţă de soluţia dată celuilalt recurs, urmează a se admite şi acest recurs, în baza aceluiaşi temei legal şi cauza trimisă spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel, în rejudecare, să aibă în vedere şi motivele din această cerere în raport de soluţia ce va fi dată cererii de apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 şi urm. C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 februarie 2009.
Prin Decizia civilă nr. 4/MF, pronunţată la data de 26 februarie 2009, în dosarul nr. 4398/118/2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul maritim fluvial, declarat de pârâta P.M. LTD împotriva sentinţei civile nr. 8/MF/14 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa dosarul nr. 4398/118/2006, în contradictoriu cu intimata- reclamantă SC M. SRL Constanţa, având ca obiect pretenţii şi a obligat apelanta la 5.959 lei ron cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei SC M. SRL (conform dovezilor existente la dosar).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Citarea părţii pentru termenul când s-a judecat cauza prin poştă rapidă, şi nu prin intermediul Ministerului Justiţiei, - nu este sancţionată cu nulitatea absolută, iar partea nu a invocat nicio vătămare, existând dovada citării la dosar, ci numai faptul nerespectării normelor imperative prevăzute de Legea nr. 189/2003 - a fost îndeplinită în mod legal.
În situaţia dată, excepţia necompetenţei teritoriale nu poate fi invocată în faţa instanţei de apel - în această fază procesuală -, ci în faţa instanţei de fond, la prima zi de înfăţişare.
Apelanta nu poate face abstracţie de legea română care instituie secţii maritime şi fluviale - Decretul 203/1974 privind înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească - ştiut fiind că, competenţa teritorială în materie, pe teritoriul României, statuează despre existenţa instanţei maritime- fluviale la nivelul instanţei constănţene.
Referitor la fondul cauzei, Curtea a reţinut că raporturile juridice dintre părţi îşi au izvorul în contractul de transport încheiat la data de 4 martie 2006, în temeiul căruia intimata- reclamantă SC M. SRL şi-a asumat obligaţia de a efectua transportul mărfurilor, constând în echipamente, din Portul Mariupol, Ucraina, până în Portul Mombassa, Kenya.
Examinând dispoziţiile art. 7 din contractul perfectat de părţi, Curtea a apreciat că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că daunele pentru încălcarea contractului de către una dintre părţi vor fi egale cu pierderea efectivă suferită, inclusiv profitul nerealizat ca urmare a nerespectării contractului.
Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 8, contractul este guvernat de legile române, iar orice dispută care nu poate fi soluţionată pe cale amiabilă, va fi înaintată instanţelor judecătoreşti din România.
În considerarea clauzei stipulate în conţinutul art. 8, prezentul litigiu, generat de neexecutarea contractului de transport dintre părţi, este de competenţa Tribunalului Constanţa, iar legea aplicabilă este cea română, ceea ce înseamnă că, în drept, sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. civ. (invocate, de altfel, de reclamantă drept fundament al pretenţiilor afirmate), în conformitate cu care „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".
În contextul dat, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că acest principiu exprimă obligativitatea contractului, de la care părţile nu se pot sustrage.
Potrivit art. 1073 C. civ., dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor.
Coroborând textele legale citate la situaţia de fapt, a considerat instanţa de apel că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat ca fondată acţiunea reclamantei, şi, pe cale de consecinţă, a admis-o.
Concluzionând, în virtutea obligativităţii consacrate de art. 969 C. civ. şi în condiţiile rezilierii contractului de transport din culpa pârâtei, care a încălcat clauzele acestuia, reclamanta este îndreptăţită a pretinde pârâtei plata daunelor prevăzute în art. 7, constând în echivalentul pierderii efective suferite (reprezentată de navlul plătit armatorului pentru cancelarea contractului de navlosire, în sumă de 86.000 dolari S.U.A.) şi în beneficiul nerealizat (diferenţa dintre preţul transportului convenit cu pârâta - 660.000 dolari S.U.A. - şi navlul ce urma să fie plătit armatorului - 595.000 dolari S.U.A. -, adică suma de 65.000 dolari S.U.A.).
În considerarea art. 43 C. com., conform cu care „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile", pârâta datorează şi dobânda legală aferentă sumei de 151.000 dolari S.U.A. (86.000 + 65.000 dolari S.U.A.), în cuantum de 5.218,56 dolari S.U.A., întrucât obligaţia sa de plată este comercială, lichidă şi exigibilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta P.M. LTD, solicitând admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, şi casarea în tot a deciziei contestate, cu trimiterea acesteia spre rejudecare, iar, în subsidiar, în condiţiile menţinerii de către instanţă a motivului prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei contestate, în sensul desfiinţării deciziei contestate şi respingerii cererii introductive de chemare în judecată.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Prin Decizia contestată, instanţa reţinut faptul că în dosarul ce face obiectul prezentei cereri de recurs, cu privire la nelegala citare a sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-ar fi pronunţat prin Decizia nr. 3537 din 26 noiembrie 2008, în speţă devenind aplicabile dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a observat în mod judicios modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la procedura citării sale.
În acest sens, susţine recurenta, având în vedere faptul că are sediul în străinătate şi că, la data introducerii cererii de chemare în judecată de către SC M. SRL, aceasta nu avea ales sediul procesual în vederea efectuării tuturor comunicărilor procesuale în România, se impunea ca instanţa de fond, în virtutea rolului său activ şi pentru respectarea dreptului său la apărare să dispună citarea ei potrivit procedurii instituite de prevederile Legii nr. 189/2003 privind asistenţa internaţională în materie civilă şi comercială.
Or, în condiţiile în care îşi are sediul social în Gibraltar, citarea acesteia prin poştă rapidă, chiar cu autorizarea instanţei, nu poate fi considerată o citare legală, nefiind îndeplinite formalităţile de traducere a documentelor transmise, atât citaţia, cât şi toate actele procesuale fiind în limba română, în condiţiile în care limba oficială de la sediul său este limba engleză. Este esenţial ca instanţa să reţină faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să impună părţii care are sediul în străinătate obligaţia de a proceda la traducerea documentelor primite de la o instanţă străină.
Prin urmare, prin Decizia contestată, instanţa de apel ar fi trebuit să constate faptul că, urmare citării potrivit normelor de drept comun, cu nerespectarea dispoziţiilor speciale, pârâta a fost în imposibilitatea de a participa la proces, fiindu-i grav încălcat dreptul la apărare, prin urmare a suferit o vătămare (conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi, pe cale de consecinţă, se impunea desfiinţarea sentinţei civile nr. 8/MF din data de 14 februarie 2007, astfel cum aceasta a fost pronunţată de Tribunalul Constanţa.
În mod nejudicios, prin Decizia contestată, instanţa a reţinut faptul că, dat fiind caracterul relativ al normelor legale privind competenţa teritorială a instanţelor de judecată, necompetenţa Tribunalului Constanţa nu ar putea fi invocată pentru prima dată în apel, fără a ţine cont de faptul că pârâta s-a aflat în imposibilitatea de a invoca necompetenţa teritorială a Tribunalului Constanţa în faţa acestei instanţe, dat fiind faptul că, în primă instanţă, aceasta nu fusese legal citată, nefiind informată cu privire la existenţa litigiului.
În mod netemeinic instanţa de apel a reţinut că instanţa competentă să soluţioneze prezentul litigiu ar fi fost Tribunalul Constanţa, dând o interpretare complet eronată atât dispoziţiilor legale în vigoare cu privire la competenţa instanţelor de judecată, cât şi a clauzelor contractului încheiat de către părţi.
Nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea judecării prezentei cauze de către Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, prevederile Decretului nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură nefiind aplicabile prezentului litigiu, întrucât situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează, ca şi natură, în cele enumerate de dispoziţiile actului normativ menţionat.
Prin Decizia contestată, încălcând prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a omis să se refere la unul dintre motivele de apel invocate, respectiv, la cel referitor la aplicabilitatea art. 6 alin. (6) din contractul încheiat de părţi.
De altfel, faptul că intimata- reclamantă nu a făcut niciun fel de apărări cu privire la aspectele invocate în motivele de apel denotă cu evidenţă faptul că aceasta recunoaşte dreptul său de a proceda la denunţarea contractului, indiferent de considerentele luării acestei decizii.
Prin urmare, apreciază recurenta- pârâtă că ar fi putut fi obligată la plata despăgubirilor către SC M. SRL exclusiv în situaţia inexistenţei unei astfel de clauze de denunţare unilaterală, respectiv, în condiţiile în care recurenta- pârâtă s-ar fi făcut vinovată de încălcarea unei obligaţii contractuale. Or, în speţă, nu se poate reţine decât exercitarea unui drept contractual, în condiţiile stabilite prin contractul ce constituie legea părţilor.
Or, instanţa a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 7 din contractul încheiat de părţi, omiţând faptul că, în speţă, nu s-a încălcat nicio dispoziţie contractuală, anularea comenzii de transport în condiţiile speţei fiind permisă prin contract.
Totodată, solicită recurenta- pârâtă a se face aplicarea art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv pentru care se impune desfiinţarea deciziei contestate.
Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 26 ianuarie 2010, intimata- reclamantă SC M. SRL Constanţa a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă P.M. LTD critică Decizia instanţei de apel ca fiind pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, susţinând nelegala citare a sa, în condiţiile în care vătămarea pe care a suferit-o există în fapt, subzistând şi la acest moment, astfel că se impunea ca instanţa de fond, în virtutea rolului său activ şi pentru respectarea dreptului la apărare al recurentei, să dispună citarea acesteia potrivit procedurii instituită de prevederile Legii nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Se poate susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Or, critica privind necitarea părţii prin intermediul Ministerului Justiţiei nu mai poate face obiect de analiză în cadrul recursului de faţă, aceasta fiind tranşată şi soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 3537 din 26 noiembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 4398/118/2006.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, referitor la necompetenţa teritorială a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, recurenta- pârâtă P.M. LTD susţine că Decizia contestată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).
Şi acest motiv de recurs este nefondat.
Pentru a se verifica motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fie nu este deloc motivată, fie aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia excepţiei necompetenţei, iar din altele faptul că este întemeiată, ori lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost soluţionată excepţia respectivă.
În cauza de faţă, se constată, însă, că, deşi recurenta invocă în susţinerea acestui motiv de recurs o pretinsă contradicţie între considerentele hotărârii date de instanţa de apel asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, o asemenea contradicţie nu se constată, instanţa de apel dând o corectă şi legală soluţionare asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, reţinând că normele care o reglementează sunt norme cu caracter dispozitiv, iar în materie maritimă şi fluvială operează competenţa alternativă.
Mai mult, prin contractul încheiat, între părţi chiar a fost stipulată o competenţă contractuală, competenţă care, de altfel, a şi fost respectată.
Prin ultimul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă P.M. LTD susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv care nu este fondat.
Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situaţia în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, cu toate că nu aveau dreptul să o facă, clauzele stipulate fiind clare şi precise.
Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, judecătorii fiind şi ei obligaţi să le aplice, astfel cum au fost concepute şi redactate de părţile convenţiei.
Mai mult decât atât, procedând la interpretarea actului în aceste condiţii, instanţa schimbă „natura" actului sau „înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia", prin nesocotirea sau aplicarea greşită a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenţii, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978 şi art. 979, art. 980- art. 984 C. civ.
În general, se poate reţine o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de transport încheiat între părţi la data de 4 martie 2006, însă, faptul că a considerat că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7 şi art. 8 din contract, nu înseamnă că instanţa a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin art. 4 alin. (2) din contract, situaţie în care societatea- reclamantă era îndreptăţită a pretinde pârâtei plata daunelor-interese.
Pentru cele ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentă să-i achite intimatei-reclamante SC M. SRL Constanţa, suma de 5.119 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta P.M. LTD împotriva deciziei civile nr. 4/MF din 26 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurentă să-i achite intimatei- reclamante SC M. SRL Constanţa suma de 5.119 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 369/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 389/2010. Comercial → |
|---|
