ICCJ. Decizia nr. 389/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 389/2010
Dosar nr. 4956/320/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC G.G.S. SRL Cristeşti a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să o oblige la plata sumei de 103.953 lei din care 60.179,83 lei reprezentând suma asigurată iar 43.773,17 lei sumă rezultată în urma aplicării indicelui total de inflaţie în valoare de 1,727269 la sumă asigurată, calculat pe perioada 1 decembrie 2001 – aprilie 2007.
A arătat în cererea sa că a încheiat cu pârâta contractul de asigurare facultativă din 20 decembrie 2000, privind autoturismul marca V. proprietatea sa, că la 11 noiembrie 2001 autoturismul a fost sustras de către numitul C.M.N., care a pierdut controlul volanului, fiind implicat într-un accident soldat cu distrugerea totală a autoturismului. De asemenea a arătat reclamanta că societatea asigurătoare a fost anunţată de producerea acestui eveniment, fiind întocmit dosar de daune, însă pârâta a refuzat despăgubirea invocând că împrejurările în care s-a produs furtul nu se încadrează în clauzele contractului astfel că urmare a acestei situaţii a formulat plângere penală, constituindu-se parte civilă în procesul penal, solicitând plata despăgubirilor şi introducerea în cauză a pârâtei.
Prin sentinţa penală nr. 712 din 24 aprilie 2003, Judecătoria Târgu Mureş l-a condamnat pe inculpatul C.M.N. la o pedeapsă de 1 an şi şase luni închisoare, latura civilă a acestui proces fiind disjunsă şi judecată separat, astfel că prin sentinţa penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureş a fost admisă acţiunea civilă a reclamantei, fiind obligat inculpatul C.M.N. la plata sumei de 84.478,594 ron reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului implicat în accident, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă şi reţinerea calităţii de asigurător a acesteia.
Urmare acestei hotărâri reclamanta s-a adresat pârâtei pentru a-i achita suma asigurată, aceasta răspunzându-i că prin sentinţa penală nr. 555/2006 doar inculpatul C.M.N. a fost obligat să-i plătească suma pretinsă şi pentru că refuzul pârâtei este abuziv, a solicitat instanţei să o oblige la plata sumei datorate conform contractului de asigurare încheiat între părţi.
Judecătoria Târgu Mureş a admis excepţia necompetenţei sale materiale, declinând competenţa soluţionării acestui litigiu în favoarea Tribunalului Comercial Mureş, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 5232 din 7 noiembrie 2007.
Prin sentinţa nr. 249 din 12 martie 2008 Tribunalul Comercial Mureş a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că cererea care a determinat pronunţarea sentinţei nr. 1517/2004 a Tribunalului Mureş şi a deciziei nr. 223/A/2004 a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost formulată de SC S. SA şi nu de SC G.G.S. SRL, motiv pentru care nu există identitate de părţi aşa cum condiţionează prevederile art. 1201 C. civ., iar în ceea ce priveşte incidenţa prevederile art. 22 C. proc. pen. referitoare la autoritatea hotărârii penale în civil a apreciat că sentinţa penală nr. 712 din 27 aprilie 2003 a statuat asupra existenţei faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, iar sentinţa penală nr. 555/2007 a constatat doar calitatea de asigurător a pârâtei, fără a se pronunţa asupra obligaţiilor născute în baza contractului de asigurare, respingând pentru aceste motive excepţia autorităţii de lucru judecat.
Soluţionând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune instanţa a reţinut că în temeiul art. 1, art. 3 alin. (2) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul în interiorul căruia reclamanta trebuia să exercite acţiunea împotriva asigurătorului este de doi ani, acest drept fiind născut la 12 noiembrie 2001 când s-a produs riscul asigurat, respectiv accidentul rutier şi că întreruperea termenului de prescripţie potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu a operat deoarece reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului, care nu se afla în raporturi contractuale cu asigurătorul, solicitând introducerea în cauză, în calitate de asigurător a pârâtei pentru opozabilitatea hotărârii, astfel că acţiunea civilă pornită de reclamantă în procesul penal nu a fost îndreptată împotriva asigurătorului pentru ca să aibă ca efect întreruperea prescripţiei aşa cum este reglementată de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionată a fost respins de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum rezultă din Decizia nr. 75 din 26 septembrie 2008.
Instanţa de apel apreciind că prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sub aspectul edificării problemei dacă procesul penal declanşat şi pe latură civilă poate fi primit ca un act întrerupător de executare potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care prevede textual că prescripţia se întrerupe – prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, a constatat că prin sentinţa penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureş instanţa a admis acţiunea formulată împotriva inculpatului C.M.N., instanţa penală nepronunţându-se cu privire la solicitarea părţii civile de a obliga asigurătorul la plata despăgubirilor prin hotărârea penală dată pe latură civilă ce a intrat în puterea lucrului judecat, neexistând niciun raport procesual între SC G.G.S. SRL, reclamantă în prezenta cauză şi asigurător - respectiv pârâta intimată în cauza de faţă, astfel că este evident că nu se poate considera că a intervenit întreruperea prescripţiei din moment ce obligarea intimatei la plata despăgubirilor nu a făcut obiectul judecăţii în dosarul penal finalizat prin sentinţa penală nr. 555/2006.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că instanţele anterioare au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, invocând în acest sens art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În motivele de recurs a reiterat situaţia de fapt susţinând că rostul dosarului penal a fost acela al clarificării situaţiei de fapt în sensul clarificării existenţei furtului şi pe cale de consecinţă, înlăturarea apărării intimatei în sensul imposibilităţii obligării sale la despăgubiri, apărare făcută în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligaţiei rezultate din contractul de asigurare facultativă încheiat cu aceasta şi că obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor civile în baza contractului de asigurare facultative nu a fost clarificată pe latura civilă a procesului penal din cauza schimbării opticii practicii judiciare în domeniul răspunderii asigurătorului intervenită prin pronunţarea deciziei nr. 1/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că prin sentinţa penală s-a constatat calitatea de asigurător al SC A.R.A. SA Bucureşti, apreciind că perioada în care s-a derulat procesul penal pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului şi tragerea lui la răspundere pentru sustragerea autoturismului a întrerupt cursul termenului de prescripţie în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentat în continuare.
Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea atacată poate fi modificată atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii, textul invocat reglementând modificarea hotărârii atacate şi nu casarea acesteia aşa cum a solicitat recurenta.
Ca urmare, analizând motivele de recurs prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate constata că recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958 raportat la art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ, susţinând că nelegal instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune argumentată prin aceea că situaţiile prevăzute de 16 lit. b) din Decretul 167/1958, cu privire la întreruperea prescripţiei, nu se regăsesc în cauză şi că motivarea instanţei de apel s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Curtea, verificând legalitatea deciziei atacate, raportată la dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958 apreciază că în mod legal instanţa de apel a soluţionat litigiul reţinând că întreruperea prescripţiei nu a intervenit în cauză.
Întreruperea prescripţiei extinctive este definită ca o modificare a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii, fundamentul întreruperii prescripţiei extinctive pornind de la două premise: lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea de pasivitate şi pe de altă parte, considerarea poziţiei debitorului, ca fiind conformă dreptului, bazată pe împotrivirea debitorului, premise care nu se mai justifică ori de câte ori titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate, săvârşind acte sau fapte prin care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său încălcat şi ori de câte ori subiectul pasiv părăseşte poziţia de împotrivire, prin recunoaşterea dreptului până atunci încălcat, finalitatea prescripţiei fiind atinsă astfel prin ieşirea titularului dreptului la acţiune din starea de pasivitate sau nevoia clarificării situaţiei juridice incerte, satisfăcută prin recunoaşterea obligaţiei de către cel în favoarea căruia curge prescripţia.
În speţă, reclamanta s-a aflat într-un raport contractual justificat prin contractul de asigurare facultativă din 20 decembrie 2000 încheiat cu pârâta SC A.R.A. SA Bucureşti care este temeiul pretenţiilor sale privind despăgubirea determinată ca urmare a implicării autoturismului asigurat, proprietatea reclamantei, într-un accident de circulaţie, precedat de furt.
Întrucât debitorul, respectiv societatea de asigurare s-a împotrivit despăgubirii, nerecunoscând obligaţia de plată pe motiv că potrivit contractului încheiat nu datorează despăgubiri deoarece asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă la comiterea furtului sau tentativei de furt au luat parte persoane din serviciul asigurat, creditorul a rămas în stare de pasivitate faţă de debitorul asigurător, admiţând că realizarea dreptului său, respectiv dreptul la despăgubiri, poate fi satisfăcut printr-o plângere penală îndreptată împotriva autorului furtului care a declanşat şi accidentul, de la care, pe latură civilă, a obţinut repararea prejudiciului aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureş, hotărârea reţinând calitatea de „asigurător" a societăţii de asigurare, calitate care nu a fost contestată niciodată, societatea de asigurare refuzând plata pentru motivul că societatea nu asigură despăgubiri dacă la comiterea furtului au luat parte persoane din serviciul asiguratului.
Ori pentru a demonstra că împotrivirea debitorului nu este conformă cu dreptul cerut, asiguratul nu a depus diligenţe, rămânând în pasivitate faţă de asigurător.
Împrejurarea că proprietarul autoturismului – în cauza de faţă recurenta reclamantă -, a chemat în judecată pentru opozabilitate şi societatea prin care şi-a asigurat autoturismul care face obiectul litigiului din prezentul dosar, nesolicitând obligarea acesteia la plata vreunei despăgubiri, nu poate conduce la concluzia că o astfel de acţiune întrerupe cursul prescripţiei acţiunii faţă de societatea de asigurări – debitoare -, deoarece în interiorul termenului de prescripţie de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958, asiguratul a stat în pasivitate faţă de asigurător, nesăvârşind fapte sau acte prin care să fi pretins satisfacerea sau realizarea dreptului său de la asigurător şi nici asigurătorul nu şi-a recunoscut datoria, astfel că acest termen de prescripţie s-a împlinit fără ca reclamantul să-şi fi cerut dreptul său rezultat din contractul de asigurare, de la cel obligat contractual.
Starea lui de pasivitate nu s-a confirmat în raport cu autorul furtului – răspunzător de producerea pagubelor, pe care l-a chemat în judecată penală, obţinând pe această cale despăgubirile solicitate, prin constituirea sa ca parte civilă, temeiul răspunderii în acest caz nefiind contractul încheiat între părţi deoarece numitul C.M.N. nu a fost parte în contractul de asigurare facultativă încheiat între pârâtă şi reclamantă, - contract care nu a fost luat în discuţie de instanţa penală -, temeiul răspunderii în această situaţie fiind răspunderea civilă delictuală.
Faptul că recurenta reclamantă a înţeles să-şi recupereze paguba printr-o acţiune penală, constituindu-se parte civilă cu suma reprezentând prejudiciul încercat prin distrugerea autoturismului, nu demonstrează că asiguratul a intenţionat să întrerupă prescripţia într-un alt proces îndreptat împotriva asigurătorului pentru recuperarea daunelor rezultate din distrugerea autoturismului, proces care nu a fost declanşat niciodată împotriva societăţii de asigurare SC A.R.A. SA Bucureşti în interiorul termenului de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, calculat de la producerea riscului asigurat ci, demonstrează că pe această cale asiguratul, având calitate de parte civilă în procesul penal, a intenţionat să-şi recupereze debitul direct de la cel răspunzător de producerea pagubei şi nu clarificarea unei situaţii juridice incerte, chiar reclamantul susţinând în recurs că în cadrul procesului penal nu s-a putut realiza clarificarea laturii civile în sensul obligării societăţii de asigurare la plata despăgubirilor civile în baza contractului de asigurare facultativă.
Rămânerea sa în pasivitate faţă de asigurat, pe această perioadă de doi ani, demonstrează achiesarea reclamantei la motivul refuzului dezdăunării de către pârâta asigurătoare, pasivitatea lui nejustificând întreruperea cursului prescripţiei, nefiind confirmată premisa întreruperii prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale faţă de asigurător.
Invocarea deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 a Secţiei Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are relevanţă în cauză aceasta rezolvând problema calităţii participării societăţilor de asigurare în procesul penal, respectiv calitate de asigurător de răspundere civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) şi art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
În acest context Curtea, cu majoritate de voturi, constată că cele două instanţe au soluţionat corect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Decizia atacată fiind legală, motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate de voturi.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.G.S. SRL, societate în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C.H. IPURL Târgu Mureş împotriva deciziei nr. 75A din 26 septembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 371/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 406/2010. Comercial → |
|---|
