ICCJ. Decizia nr. 406/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 406/2010
Dosar nr. 26046/3/2007
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 3071 din 6 martie 2003 a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Consiliul General al MunicipiuluI Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi pârâta SC C. SRL Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, având în vedere că pretenţiile formulate de reclamant depăşesc suma de 10.000.000.000 lei, prevăzută de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 5 din 20 ianuarie 2004 a respins ca nefondate acţiunea principală a reclamantului Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi cererea reconvenţională a pârâtei SC C. SRL Bucureşti, reţinându-se că atât timp cât reclamanta nu face dovada că pârâta nu a achitat chiria în cuantumul prevăzut în contract, nu există motive de reziliere a contractului şi nici de evacuare a pârâtei.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională pârâta nu a făcut nici o dovadă cu privire la lucrările de consolidare şi pe de altă parte, în finalul contractului de închiriere s-a inserat clauza potrivit căreia pârâta-reclamantă se obligă să execute pe cheltuială proprie lucrările necesare repunerii în folosinţă fără a solicita recuperarea acestor sume.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 5 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a promovat recurs reclamantul iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin încheierea nr. 1421 dată în şedinţa din Camera de Consiliu de la 2 martie 2005 a admis excepţia, invocată din oficiu, vizând necompetenţa materială a acestei instanţe în soluţionarea prezentei pricini, în raport de împrejurarea că sentinţa atacată este susceptibilă de a fi atacată prin apel.
Astfel, bine a soluţionat Curtea de Apel Bucureşti fondul pricinii la data investirii sale, dar în raport de data pronunţării sentinţei, 20 ianuarie 2004, ca urmare a modificării intervenite prin OUG nr. 58/2003, calea de atac reintrodusă în materie comercială pentru cauzele ce depăşesc valoarea de 1 miliard este apelul.
Prin urmare, calea de atac exercitată a fost calificată ca apel şi trimisă cauza spre competentă soluţionare, în complet format ca atare, la Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 54 din 2 februarie 2006 a respins ca nefondat apelul reclamantului Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar împotriva sentinţei comerciale nr. 5 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti.
Pretenţiile apelantei-reclamante relative la chirie au fost găsite nefondate, cu atât mai mult cu cât intimata pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi cu privire la achitarea chiriei prin mandat poştal, iar reclamanta nu a făcut nici un fel de discuţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 2092 din 31 mai 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu, a admis recursul declarat de Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti împotriva deciziei nr. 54 din 2 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
S-a avut în vedere că după ce curtea de apel s-a investit la 5 iunie 2003 cu soluţionarea pricinii, a fost adoptată OUG nr. 58/2003, act normativ ce a intrat în vigoare la 27 august 2003 şi care a modificat competenţa instanţelor în materie comercială cât şi căile de atac.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială nr. 6158 din 8 mai 2008 a respins ca nefondată acţiunea principală a reclamantului pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi a anulat cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante SC C. SRL ca netimbrată.
În esenţă, s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit modul de calcul al acestor pretenţii defalcat pe perioada în litigiu, temeiul legal aplicabil contractului, perioada pretenţiilor şi faptul că pârâta era obligată la plata T.V.A.-ului, cum şi data la care ar fi fost înştiinţată pârâta despre aceasta, pentru a se verifica obligativitatea şi condiţiile de aplicare a hotărârilor consiliului local cu privire la cuantumul chiriei pretinse.
Pârâta nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţia de plată a taxelor judiciare şi a renunţat la această cerere în baza art. 246 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 517 din 11 noiembrie 2008 a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei comerciale nr. 6158 din 8 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, fiind preluate în principal argumentele expuse anterior.
Împotriva deciziei nr. 517 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a promovat recurs reclamantul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, care a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate cu consecinţa admiterii apelului, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că reclamanta a efectuat calculul chiriei datorate lunar de către intimată, fiind evidenţiate inclusiv procentele majorărilor care au fost aplicate trimestrial.
Intimata-pârâtă SC C. SRL Bucureşti a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantului pentru următoarele considerente.
Este de necontestat că, prin cererea de chemare în judecată, din data de 6 decembrie 2002, înregistrată sub nr. 21304/2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, ulterior precizată, reclamantul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei totale de 1.213,143,9 ron (12.131.439.021 rol) compusă din:
- 3.581.786.208 lei chirie restantă;
- 680.539.386 lei T.V.A. restant;
- 7.580.991.025 lei majorări de întârziere chirie şi
- 38.389.678 lei majorări de întârziere T.V.A., toate aferente perioadei 1 ianuarie 2000 – 30 septembrie 2002 inclusiv, sume calculate din folosinţa de către pârâtă a spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în sector 1, precum şi rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea din acest imobil.
Apare fără putere de tăgadă, că prin contractul de închiriere din 31 martie 1990 pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, părţile prin libera lor manifestare de voinţă, au prevăzut la art. 3, în mod expres, că va exista o chirie lunară pentru spaţiul închiriat, în sumă de 10.548 lei, calculată conform prevederilor legale, aşa cum este stabilită prin fişa de calcul al chiriei, care face parte integrantă din acest contract.
De remarcat că reclamanta, prin cererea precizatoare din 20 martie 2008, depusă în dosarul nr. 26046/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a renunţat la capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere din 31 martie 1990 şi la capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, aceste aspecte fiind soluţionate prin admiterea recursului potrivit deciziei nr. 4436 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Pârâta a făcut dovada că a achitat chiria aşa cum a fost stabilită iniţial prin contractul de închiriere expus anterior, respectând voinţa părţilor, iar reclamantul nu a reuşit să probeze o eventuală modificare a clauzei contractuale vizând cuantumul chiriei, situaţie intervenită fie prin încheierea unui act adiţional sau fie prin orice altă împrejurare consfinţită de părţi.
Nu sunt justificate nici criticile recurentei din perspectiva neobligării pârâtei la plata T.V.A.-ului restant, a majorărilor de întârziere şi a chiriei şi a T.V.A.-ului.
Contractul de închiriere, caracterizat ca fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce. În forma la care a fost semnat de părţi, la data de 31 martie 1990, nu exista menţionată obligaţia pârâtei la plata T.V.A. pentru chiria de 10.548 lei calculată lunar şi nici obligarea la plata unor majorări de întârziere, astfel că instanţa de apel a făcut corect aplicarea dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ. şi anume că întotdeauna convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Este unanim admis că, atunci când prin convenţia părţilor, s-a prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor, împlinirea termenului marchează numai momentul când acestea devin scadente. În speţă, părţile litigante nu au stipulat o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termen, debitorul este de drept în întârziere. Simpla ajungere la termenul convenit nu este de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, creditorului revenindu-i obligaţia în acest sens pentru obţinerea de daune – interese.
În baza art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga recurentul reclamant la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC C. SRL Bucureşti.
Pentru aceste raţiuni urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantului Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar împotriva deciziei comerciale nr. 577 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 517 din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurentul reclamant la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 389/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 470/2010. Comercial → |
|---|
