ICCJ. Decizia nr. 475/2010. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 475/2010

Dosar nr. 16230/3/2008

Şedinţa publică din 9 februarie 2010

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 10857 din 20 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtul M.I. şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar în consecinţă a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

Reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. TL 22 din 28 aprilie 2000, solicitând totodată să reţină toate sumele achitate în contul acesteia şi obligarea pârâtului la restituirea acţiunilor ce au făcut obiectul contractului; obligarea pârâtului la plata daunelor interese constând în contravaloarea unui număr de 30316 acţiuni ce au fost cesionate de cumpărător fără acordul A.V.A.S.; obligarea pârâtului la plata sumei de 348,45 lei reprezentând daune interese pentru nerespectarea art. 8.7 lit. c) din contract şi la plata daunelor interese, reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S., a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză economico-financiară conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002.

Cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei (Tribunalul Bucureşti) instanţa fondului a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care, în afară de instanţa domiciliului pârâtului – în cererile privitoare la rezoluţiunea unui contract - este competentă instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar în parte a obligaţiunii, constatând că potrivit art. 14.9 locul contractului este sediul vânzătorului.

Dându-se eficienţă prevederilor art. 12 C. proc. civ. s-a constatat că este competent teritorial să soluţioneze prezenta cauză Tribunalul Bucureşti.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a avut în vedere data acţiunii - 22 aprilie 2008 - şi petitul principal al acţiunii, constând în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. TL 22 din 28 aprilie 2000 pentru neexecutarea unor obligaţii asumate de cumpărător, considerând că, în cauză, are aplicabilitate termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Aşa fiind, s-a apreciat că reclamanta avea posibilitatea de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de privatizare (aşa cum acestea au fost indicate prin acţiune) în termen de 3 ani, termen ce s-a împlinit, pentru fixarea dintre acestea, cu mult înainte de data promovării prezentei acţiuni.

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind dreptul accesoriu, şi a constatat ca prescrise şi petitele accesorii capătului principal de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.

Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 165 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu-şi au aplicabilitate prevederile OUG nr. 51/1998.

S-a mai reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, termen ce a început să curgă - pentru petitul principal al acţiunii - la data contractului, împlinindu-se la 28 aprilie 2003, fiind prescrise şi petitele accesorii acestuia conform principiului „accesorium sequitur principalem".

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele:

- Ambele instanţe au ignorat dispoziţiile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 care prevăd că dreptul de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani.

- În cauză nu sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 169/1958, iar dreptul la acţiune al A.V.A.S. s-a născut la 18 decembrie 2006 când, prin adresa nr. VP 4/6407 din 18 decembrie 2006 i s-a solicitat pârâtei să prezinte documentele care să ateste îndeplinirea clauzelor contractuale cu privire la realizarea obligaţiilor de mediu.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

- Cu privire la pretinsa incidenţă a prevederilor OUG nr. 51/1998 se constată, pe de o parte, că reclamanta nu a invocat un astfel de temei în acţiunea promovată în instanţă, şi că, pe de altă parte, aceasta se află în eroare, făcând confuzie între prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi prescripţia dreptului material la acţiune.

Demersul judiciar al reclamantei nu are caracterul unei executări silite, ci al unei acţiuni de drept comun ce vizează rezoluţiunea unui contract de privatizare pentru pretinsa neexecutare a obligaţiilor asumate prin acesta de către pârâtă.

În consecinţă, termenul de prescripţie aplicabil este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 aşa cum corect au reţinut şi instanţele anterioare.

- Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune astfel că în cauza dedusă judecăţii dreptul la acţiune s-a născut la data la care obligaţiile asumate prin contract au devenit scadente.

În atare situaţie, în raport de prevederile menţionate nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia, dreptul său la acţiune s-ar fi născut la data de 18 decembrie 2006, când i s-ar fi solicitat pârâtului prezentarea documentelor care să ateste realizarea obligaţiilor de mediu.

Cum critica recurentei este limitată, sub acest aspect, numai la petitul privind neîndeplinirea obligaţiei de realizare a investiţiilor de mediu se impune a se arăta că acestea au avut termene scadente până în decembrie 2003, fiind prescrise la data formulării acţiunii (aprilie 2008), neavând relevanţă perioada de derulare a contractului.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a normelor incidente în cauză, motiv pentru care o va menţine prin respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, instanţa va da eficienţă prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi conform dovezilor depuse la dosar (chitanţa nr. 2 din 5 februarie 2010) va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 165 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Obligă recurenta–reclamantă să plătească intimatei-pârâte M.I. 6000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 475/2010. Comercial