ICCJ. Decizia nr. 3804/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3804/2010
Dosar nr. 1762/30/2007
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că reclamantii E.M.P. si SC A. SRL Timisoara au solicitat, în temeiul contractului încheiat la data de 20 decembrie 2004, obligarea în solidar a pârâţilor SC O. SRL Timisoara şi P.T. la plata către reclamanţi a sumei de 100.000 euro; pârâtul persoană fizică a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând neexecutarea contractului în sensul că, chiar dacă a purtat discuţii cu reclamantul persoană fizică, acestea s-au purtat în nume propriu, şi nu în numele SC O. SRL Timisoara, nefiind finalizate, iar semnătura sa pe contract s-a dat în alb, înscrisul neavând completată suma, modalităţile şi termenele de plată şi constituind doar „o asigurare pentru prestator, în vederea demarării tatonărilor necesare, a evaluării dificultăţilor pe care le impunea operaţiunea de intermediere, inclusiv estimarea costurilor şi a preţului contractului propriu-zis". În acelaşi timp, pârâta persoană juridică a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, întrucât nu a intrat în raporturi juridice cu reclamanţii, pârâtul persoană fizică neavând calitatea de reprezentant legal al societăţii, în sensul art. 55 şi art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 381 din 3 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis cererea formulată de reclamanţii E.M.P. şi SC A. SRL Timisoara şi s-a dispus obligarea în solidar a pârâţilor P.T. şi SC O. SRL Timisoara, la plata către reclamanta a sumei de 100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective.
Tribunalul a retinut că raporturile obligaţionale deduse judecăţii sunt create de derularea de către societatea pârâtă SC O. SRL Timisoara, a lucrărilor de execuţie ale unei hale industriale pentru beneficiara SC J.I. SRL Timisoara (aspectul privind desfăşurarea lucrărilor la momentul vânzării acesteia în etapa „în consctrucţie" reiese din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 2005). Raportul de expertiză întocmit în cauză confirmă referirile la situaţia precară a SC J.I. SRL, care se constituie în mobil al vânzării construcţiei în execuţie de către cea antemenţionată şi interesul pârâtei SC O. SRL Timisoara de a identifica un nou partener contractual pentru finalizarea lucrării şi recuperarea contravalorii serviciilor prestate.
Instanţa a apreciat că înscrisul sub semnătură privată pe care reclamanta îşi fundamentează pretenţiile consacră obligaţia pârâţilor SC O. SRL Timisoara şi P.T., de a plăti celor dintâi suma de 100.000 euro în schimbul prestaţiilor prevăzute în acest act.
În esenţă, potrivit convenţiei pentru a obţine suma mai sus arătată reclamanţii s-au obligat să medieze identificarea unei societăţi comerciale (care să fie P.M.G. SPA sau o alta creată de către aceasta) care să cumpere hala industrială aflată în construcţie în proprietatea SC J.I. SRL şi să continue lucrările cu acelaşi antreprenor – SC O. SRL Timisoara.
Conform contractului de antrepriză din 28 februarie 2005, executantul lucrării este societatea pârâtă, iar potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, aceasta a încasat atât debitele restante ale SC J.I. SRL şi, în urma perfectării contractului de antrepriză sus menţionat, a primit un portofoliu de comenzi în valoare de 950.000 euro şi TVA (contravaloarea lucrărilor aferente contractului).
Cât despre societatea cumpărătoare a imobilului – la data de 25 februarie 2005 – şi beneficiară a lucrărilor de execuţie în baza contractului de antrepriză, aceasta este SC R. SRL, care, potrivit actului constitutiv are ca acţionar majoritar (cu o participare de 95%) societatea P.M.G. SPA– persoană juridică italiană, înregistrată la O.R.C. din 22 februarie 2005. Potrivit procesului verbal de recepţie din 4 ianuarie 2006 bunul finalizat a fost predat proprietarului.
Se observă din expunerea de mai sus că obligaţiile asumate de către reclamanţi prin scriptul ce se vrea valorificat îşi găsesc corespondent în evenimentele derulate în fapt, existând o corelaţie evidentă între acestea, concluzie la care contribuie şi succesiunea datelor la care operaţiunile s-au înfăptuit.
La rândul lor, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză – T.C.L., V.E., T.A.L. şi P.U.F. – confirmă implicarea reclamanţilor şi colaborarea cu pârâţii pentru finalizarea acestor operaţiuni.
Pârâtul P.T. a contestat valoarea de contract a actului de care reclamanţii se prevalează se prevalează, invocând faptul că la momentul semnării sale clauzele nu erau înscrise, recunoscând doar faptul că a semnat actul şi că au fost purtate o serie de discuţii în sensul intermedierii unei colaborări între societatea pârâtă şi reclamanţi, dar că acestea nu s-au concretizat într-o convenţie.
Pe de o parte susţinerea pârâtului nu poate fi primită întrucât prin depunerea semnăturii pe înscris se impune concluzia că – în contextul diligenţei de care se presupune că trebuie să dea dovadă un comerciant în derularea afacerilor sale – îşi asumă conţinutul clauzelor ce urmează a fi inserate, iar în speţă, pe de altă parte, s-a dovedit că există corespondenţă între conţinutul actului şi operaţiunile desfăşurate ceea ce impune concluzia unei executări de către ambele părţi a unui contract asumat implicit aşa cum reiese din probatoriul administrat.
Cele de mai sus (recunoaşterea de către pârât pe calea interogatoriului) a faptului că a semnat înscrisul chiar asumându-şi conţinutul incomplet) au determinat aprecierea verificării de scripte solicitate de către acesta ca fiind fără utilitate.
Din examinarea contractului de societate al SC O. SRL Timisoara se observă că la art. 4 alin. (2) se prevede că „prin acţiunile personale (…) asociaţii au obligaţia să nu aducă prejudicii societăţii".
Participarea pârâtului la încheierea unor raporturi comerciale de natură să nască drepturi în beneficiul societăţii şi pe cale de consecinţă să îi angajeze răspunderea, se circumscrie sferei acestor acţiuni personale pe care voinţa asociaţilor le-a permis, în măsura în care acţionează pentru realizarea scopului persoanei juridice.
Pe de altă parte s-a dovedit, chiar legat de operaţiunile în discuţie, că pârâtului P.T. se obişnuia să i se încredinţeze atribuţii de reprezentant al societăţii, acesta fiind cel care a încheiat pentru societate contractul de antrepriză în temeiul căruia a fost finalizată hala industrială cumpărată de către SC R. SRL.
Cât priveşte excepţia de neexecutare a contractului, acesta nu se verifică întrucât din enumerarea operaţiunilor derulate reiese că atât înfiinţarea societăţii care să cumpere hala industrială în construcţie s-a efectuat ca şi încheierea contractului de antrepriză cu societatea pârâtă cât şi cumpărarea bunului de către SC R. SRL, bun preluat conform procesului verbal de recepţie la care s-a făcut mai sus trimitere.
Cele expuse mai sus au creat instanţei convingerea că, procedând în sensul în care a reieşit din depoziţiile martorilor, înscrisurile depuse şi concluziile raportului de expertiză care a reliefat beneficiile obţinute de către societate în urma încheierii contractului de antrepriză, societatea pârâtă şi-a asumat actele asociatului pârât derivate din convenţia încheiată a cărei forţă probatorie a fost reţinută prin prisma completării cu celelalte mijloace de dovadă administrate, iar în consecinţă este ţinută de respectarea obligaţiilor ce îi revin pe această cale.
Pentru toate cele de mai sus, în temeiul art. 969, art. 970 C. civ. prima instanţa a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată.
Prin Decizia nr. 223/A din 28 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timisoara, sectia comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC O. SRL Timisoara, împotriva sentinţei civile nr. 381 din 3 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Timisoara în dosarul nr. 1762/30/2009 în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi E.M.P. si SC A. SRL Timisoara şi intimatul pârât P.T., au fost respinse cererile apelantei pârâte SC O. SRL şi intimatului pârât P.T. privind acordarea cheltuielilor de judecată şi s-a luat act că intimaţii-reclamanţi E.M.P. si SC A. SRL nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Instanta de apel a reţinut că argumentele pârâtei ce susţin inexistenţa raportului juridic obligaţional, pe cale de consecinţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, vizează pe de o parte nulitatea contractului încheiat la data de 20 decembrie 2004 – cerere formulată exclusiv în apel, pe de altă parte - inopozabilitatea acestui contract. S-a constatat că, în măsura în care s-ar reţine inopozabilitatea, cererea de constatare a nulităţii actului, invocată pe cale incidentală şi permisă ca mijloc de apărare nou, în apel, raportat la dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza a II-a, este lipsită de interes.
Instanta de apel a analizat cu prioritate, criticile vizând soluţia primei instanţe în ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant al societăţii în persoana numitului E.U., s-a observat că, reprezentarea legală nu se suprapune calităţii de administrator, cum în mod greşit susţine apelanta. Orice persoană care îndeplineşte o funcţie în cadrul societăţii poate fi desemnată reprezentant legal, indiferent de natura funcţiei. Concluzia se bazează atât pe argumente practice cât şi legale, în speţă dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea registrului comerţului şi art. 32 alin. (1) lit. b) din Normele registrului comerţului care ambele menţionează distinct „administratorii" de „reprezentanţi". Într-adevăr, în practica societăţilor comerciale, reprezentanţii legali ai societăţii sunt administratorii şi/sau, acolo unde sunt numiţi, directorul general executiv sau alţi directori executivi. Nu este obligatoriu însă ca un administrator să fie şi reprezentant legal al societăţii, după cum nici lipsa calităţii de administrator nu prezumă lipsa mandatului.
Curtea a mai retinut ca mandatul de reprezentare al reprezentantului legal este rezultatul voinţei asociaţilor concretizată în Decizia statutară de a conferi şi revoca această atribuţie, iar puterea reprezentantului de a reprezenta este opusă terţilor prin depunerea la registrul comerţului a specimenului de semnătură. Această depunere de semnătură face dovada mandatului de reprezentare, şi nu calitatea de administrator, ce prezumă doar mandatul, în condiţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990.
Instanta de apel a retinut că, societatea pârâtă nu a acordat formal mandatul de reprezentare asociatului majoritar şi prin urmare specimenul semnăturii acestuia nu a fost depus la registrul comerţului, s-a observat că soarta actului încheiat prin mandatar în aceste condiţii nu depinde de depunerea specimenului de semnătură, această publicitate întemeind exclusiv prezumţia relativă de reprezentare. În absenţa opozabilităţii generate de publicitatea prin registrul comerţului se aplică prezumţiile cuprinse în art. 395-398 C.com.; existenţa mandatului tacit reprezentând o chestiune de fapt şi nu de drept, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 - invocate în apărare de pârâta apelantă şi neanalizate de prima instanţă – s-a considerat că nu au relevanţă în cauză.
Cu referire la situaţia de fapt, Curtea de Apel a observat că, din conţinutul contractului, chiar din clauzele necontestate, rezultă că asociatul majoritar P.T. s-a comportat ca reprezentant al societăţii, indicând calitatea în care acţionează; lipsa mandatului, afirmată exclusiv în ce priveşte contractul încheiat la 20 decembrie 2004, în condiţiile în care contractul de antrepriză – în executarea contractului din 20 decembrie 2004 - a fost încheiat prin acelaşi asociat la 28 februarie 2005 şi a fost asumat de către societate, nu poate fi opusă cocontractantului, fără a se face nicio dovadă a relei-credinţe a acestuia, în sensul că ar fi cunoscut inexistenţa dreptului de semnătură socială şi faptul că mandatarul nu era abilitat să angajeze societatea mandantă; potrivit tezei apelantei, deşi s-a angajat în nume propriu şi a angajat şi societatea reclamantă al cărei reprezentant legal este, reclamantul persoană fizică a contractat exclusiv cu persoana fizică.
Această cauză juridică o constituie contractul, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 969-970 C. civ. Nu s-a putut reţine o modificare ulterioară a cauzei, în sensul faptei juridice licite, cât timp schimbarea temeiul juridic nu a fost afirmată de reclamanţi şi nu s-a supus discuţiei contradictorii a părţilor, în faţa primei instanţe; sentinţa apelată este întemeiată în drept pe art. 969-970 C. civ., şi nu pe art. 991 C. civ. Apărările formulate în apel de către reclamanţii apelanţi (şi prin concluziile scrise depuse în primă instanţă, probabil ca urmare a consideraţiilor expertului desemnat în cauză) vin în mod greşit în susţinerea gestiunii intereselor altei persoane, cât timp angajarea răspunderii pentru fapta licită a altei persoane nu corespunde limitelor de învestire a instanţei. Spre deosebire de gestiunea de afaceri, ce ar presupune un „amestec" al terţului în afacerile altei persoane cu intenţia de a-i face un serviciu, mandatul impune un acord al mandantului prealabil încheierii contractului.
Potrivit art. 393 alin. (3) C.com., dacă „patronul" este o societate comercială, responsabilitatea societăţilor se reglează după natura societăţii. Ca atare, inexistenţa acordului prealabil al societăţii în sensul art. 394 C.com., susţinută de către apelantă, ar viza lipsa formală a acordului asociatului ce deţine 20% din capitalul social, cât timp prepusul este chiar asociatul majoritar. Or, nicio apărare formulată nu este în sensul dezacordului asociatului minoritar şi nicio probă administrată cauzei nu susţine obligativitatea acestui acord.
A admite că pârâtul persoană fizică nu a acţionat ca mandatar al voinţei societare - deşi prin menţiunile necontestate ale înscrisului datat 20 decembrie 2004 s-a pretins reprezentant al societăţii, şi prin urmare nu a angajat societatea, înseamnă a recunoaşte pârâtului persoană fizică şi societăţii al cărei asociat majoritar este dreptul de a-şi invoca propria culpă în susţinerea propriilor interese. Raportat la prevederile art. 108 C. proc. civ., această apărare nu a fost primită.
În ce priveşte nulitatea contractului, Curtea de Apel a constatat pe de o parte că dispoziţiile art. 1186 C. civ. invocate de apelantă vizează puterea probatorie a înscrisului şi nu nulitatea actului juridic, iar pe de altă parte că înscrisul olograf, consemnând convenţia părţilor nu relevă nicio „adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanţă", nefiind îndeplinită situaţia premisă a aplicării dispoziţiilor art. 1186 C. civ.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat, păstrând hotărârea primei instanţe.
Recursul declarat de parata SC O. SRL Timişoara a fost intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.şi s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei să se admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi să se respingă acţiunea formulată de reclamanţii-intimaţi.
Recurenta a formulat următoarele critici:
Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Recurenta sustine ca a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe motivul ca intimata nu a fost parte în contractul ce face obiectul prezentului litigiu, iar in susţinerea acesteia a arătat că, chiar dacă contractul din 20 decembrie 2009 încheiat între E.M.P. şi P.T.., face menţiunea că P.T. este reprezentantul legal al SC O. SRL, acesta nu a deţinut calitatea de administrator şi nici nu a avut mandat pentru angajarea răspunderii societăţii.
Sustine recurenta că, instanţa de apel a respins această excepţie, motivând că reprezentarea legală nu se suprapune calităţii de administrator, lucru perfect adevărat, instanţa arătând în continuare şi dispoziţiile legale din interpretarea cărora reiese ca se pot desemna ca reprezentanţi ai societăţii comerciale şi alte persoane decât administratorii acesteia [art. 19 alin. (2) din Legea Registrului Comerţului 26/1990 şi art. 32 alin. (1) din Norme].
Recurenta sustine că, instanţa a argumentat respingerea motivului de apel şi prin aceea că aceeaşi persoană încheiat şi alte contracte în numele societăţii SC O. SRL, şi dacă atunci a avut calitate de reprezentant, în opinia instanţei, a avut-o şi cu ocazia semnării contractului din 20 decembrie 2004. Aceasta constatare denotă faptul că instanţa nu a verificat actele dosarului, deoarece din acestea ar fi putut observa că pentru contractul de antrepriză cu care face această paralelă, P.T. a avut mandat special de la administratorul societăţii, lucru care nu este valabil şi în cazul contractului din 20 decembrie 2004.
În prezenţa unor astfel de probe, prezumţia care a stat la baza convingerii instanţei nu poate avea nici un efect.
Instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)
Unul dintre motivele de nulitate a contractului din 20 decembrie 2004, care ar duce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a fost lipsa totală a consimţământului societăţii la încheierea actului.
Mai sustine recurenta că, instanţa de apel a consemnat că „acţionarul s-a pretins reprezentant al societăţii", totuşi, consideră că se invocă propria culpă şi nu ţine scama de acest argument. Concluzia este total greşită, având în vedere că se face o confuzie între asociat şi societate; cu alte cuvinte, asociatul se pretinde reprezentatul societăţii şi prin aceasta se instituie o culpă în sarcina societăţi.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii (art. 304pct. 7 C. proc. civ.)
Recurenta sustine că a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a contractului din 20 decembrie 2004, însă instanţa de apel a respins acest motiv în două fraze contradictorii, fără însă a dezvolta motivele soluţiei pronunţate. Astfel, instanţa consideră la începutul motivării că invocarea nulităţii „este lipsită de interes", reţinând că s-a invocat şi inopozabilitatea, şi se opreşte aici, pentru ca la finalul considerentelor să menţioneze că „în ce priveşte nulitatea contractului, se constată pe de o parte că dispoziţiile art. 1186 C. civ. vizeaza puterea probatorie a înscrisului si nu nulitatea (..), iar pe de altă parte că înscrisul olograf nu relevă nici o adnotat ie (..) făcută de creditor, nefiind îndeplinită situaţia premisă a aplicării art. 1186 C. civ.".
Faţă de aprecierea instanţei că invocarea inopozabilitatii ar exclude posibilitatea justiţiabilului de a invoca nulitatea unui act juridic este lipsită de orice temei legal (încadrându-se şi în motivul de recurs prevăzut de art. 302 pct. 9 C. proc. civ.), instanţa fiind chemată să se pronunţe motivat cu privire la toate motivele invocate de apelant.
Nulitatea a fost invocată în temeiul art. 1186 (adăugirile făcute de creditor nu pot obliga debitorul, ci au efect doar în măsura în care îl eliberează), art. 1179 (lipsa multiplului exemplar) şi art. 948 (lipsa totală a consimţământului societăţii) C. civ.
Contractul din 20 decembrie 2004 ce face obiectul cauzei este un înscris parţial tehnoredactat, cuprinzând menţiuni olografe făcute în mod unilateral de către creditor ulterior semnării. Cum reclamanţii nu au negat acest aspect niciodată pe parcursul litigiului, instanţa de fond a constatat acest aspect, considerând însă că prin semnarea unui document incomplet, persoana respectivă şi-a asumat un risc. Instanţa de apel a refuzat să mai reţină acest aspect evident (a cărui dovadă se făcuse în primă instanţă), încălcând chiar principiul tantum devolutum quantum apelatum şi a constatat, fără să motiveze această concluzie, că înscrisul nu relevă vreo adnotaţie făcută de creditor.
Stabilit fiind însă de prima instanţă că actul juridic fusese semnat într-o anumită formă care, ulterior, fusese completată în mod unilateral de creditor, instanţa de apel, obligată fiind să pornească de la această premisă (pe care nu putea să o schimbe), trebuia să constate că este pe deplin aplicabil art. 1186 din C. civ. şi să motiveze înlăturarea acestui motiv de apel.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, găseşte că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ce priveşte primul motiv de recurs: Instanţa de apel a respins în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC O. SRL.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din contractul de societate al SC O. SRL rezulta ca asociaţii pot acţiona in numele societăţii, cu o condiţie: „prin acţiunile personale asociaţii au obligaţia sa nu aducă prejudicii societăţii".
Participarea pârâtului P.T. la încheierea unor raporturi comerciale de natură să nască drepturi în beneficiul societăţii şi pe cale de consecinţă să îi angajeze răspunderea, se circumscrie în sfera acestor acţiuni personale pe care voinţa asociaţilor le-a permis, în măsura în care acţionează pentru realizarea scopului persoanei juridice.
Pe de altă parte având în vedere şi dispoziţiile art. 1532 C. com., conform cărora un mandat poate fi expres sau tacit, iar primirea mandatului poate rezulta din executarea lui din partea mandatarului. În speţa asociatul majoritar P.T. care a semnat convenţia criticata, a semnat si contractul de antrepriza subsecvent convenţiei conform celor menţionate mai sus.
Rezultă că pârâtului P.T. se obişnuia să i se încredinţeze atribuţii de reprezentant al societăţii SC O. SRL, acesta fiind cel care a încheiat pentru societate contractul de antrepriza în temeiul căruia a fost finalizată hala industrială cumpărată de către SC R. SRL. Atât la semnarea acestui contract, cat si pe parcursul procesului in cele doua grade de jurisdicţie parcurse, nu s-a prezentat nici un fel de mandat special, aceasta susţinere fiind făcută abia în recurs şi evident „pro cauza".
Conform art. 987 C. civ. pârâtul P.T., asociat majoritar în firma SC O. SRL, şi-a asumat răspunderea de a administra interesele celui de al doilea asociat al societăţii. Conform art. 991 C. civ. cum afacerea a fost bine administrată, proprietarul este dator de a indeplini obligaţiile contractate in numele sau de gerant.
Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de fond, reproşurile pe care le aduce apelanta acţiunilor personale ale asociatului majoritar P.T., „rămân a fi rezolvate în planul intern al societăţii în limita normelor ce reglementează aceste situaţii".
Cât priveşte calitatea semnatarului convenţiei, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 1532 C. com., conform cărora mandatul poate fi expres sau tacit, iar primirea mandatului poate sa rezulte din executarea lui din partea mandatarului. Or în speţă asociatul majoritar P.T. care a semnat convenţia criticată, a semnat si contractul de antrepriza subsecvent convenţiei.
Dispoziţiile speciale ale art. 374 C. com. cu privire la mandat, mai prevăd că mandatul comercial are ca obiect tratarea de afeceri comerciale pe seama şi socoteala mandatului.
Administratorul societăţii SC O. SRL numitul T.A. (fiul lui P.T.), îi împuternicea (atât expres, cât si tacit) în mod obişnuit pe tatăl său, pârâtul P.T. (asociatul majoritar si fondatorul societăţii) să încheie şi să semneze contracte comerciale în numele societăţii SC O. SRL; acest aspect rezultă atât din depoziţiile martorilor, cât şi din împrejurarea încheierii altor contracte comerciale în aceeaşi-modalitate.
Astfel, atât Contractul de antrepriza din 28 februarie 2005, cat si actul adiţional din 7 iulie 2005 la acest contract, au fost încheiate de parata SC O. SRL, „reprezentata legal prin asociat majoritar P.T.", asa cum s-a menţionat in mod expres. Acest contract şi-a produs toate efectele juridice. Astfel pârâta SC O. SRL a încasat preţul stipulat, iar paratul P.T. a angajat răspunderea pârâtei SC O. SRL pentru suma de 950.000 euro + TVA.
În mod similar convenţia comercială din 20 decembrie 2004, ce face obiectul cauzei a fost încheiată de pârâta SC O. SRL prin asociatul majoritar P.T., menţionându-se expres calitatea acestuia de reprezentant şi asociat majoritar, fiind agajata răspunderea paratei SC O. SRL. pentru suma de 100.000 euro.
În situaţii similare, raţionamentul juridic este similar, iar potrivit adagiului „a maiori ad minus", (cine poate mai mult, poate şi mai puţin), iar dacă pârâtul 2 a putut în calitate de asociat majoritar să angajeze răspunderea paratei SC O. SRL pentru o suma de peste 1 milion de euro, acestea putea în mod similar să angajeze răspunderea societăţii şi pentru suma de 100.000 euro, mai ales că datorită semnării acestui contract de 100.000 euro a fost posibil ca ulterior să poată încheia şi contractul de 950.000 euro + TVA datorita diligenţelor reclamanţilor.
Conform practicii acestei Curţi: „societatea nu poate invoca culpa propriului administrator sau a reprezentantului acestuia solicitând desfintarea contractului încheiat in baza mandatului dat, ci poate antrena răspunderea acestor persoane, pentru eventuale pagube produse societăţii." (I.C.C.J., secţia comerciala, Decizia nr. 2006 din 6 iunie 2008). Or, in speţa nici măcar nu poate fi vorba de vreo paguba pentru SC O. SRL, ci asa cum rezulta din expertiza contabila efectuata in cauza, societatea SC O. SRL a obţinut beneficii insemnte prin încheierea convenţiei cu SC A. SRL.
În ce priveşte al doilea motiv de recurs: in speţa instanţa de apel a interpretat corect actul dedus judecaţii, fara a schimba natura ori înţelesul lămurit si neîndoielnic al acestuia.
Susţinerile contrare ale recurentei, bazate pe modul in care instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, sunt cu totul nefondate.
În ce priveşte al treilea motiv de recurs: recurenta susţine nefondat că hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii, prin modul in care a fost respinsa excepţia nulităţii absolute a convenţiei.
În realitate instanţa de apel a făcut o motivare temeinică constatând pe de o parte că invocarea nulităţii este lipsită de interes, iar pe de alta parte, în speţa nu operează nulitatea invocata de parata, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii, motivele completându-se reciproc şi nu intrând în contradicţie cum eronat susţine recurenta.
Cât priveşte lipsa interesului legitim al recurentei SC O. SRL în invocarea nulităţii convenţiei, în urma semnării si executării convenţiei, recurenta nu a suferit nici o paguba, dimpotrivă, aşa cum rezultă din concluziile expertizei contabile judiciare efectuate în cauză, SC O. SRL a obţinut beneficii foarte mari, pe care nu le putea obţine în absenţa convenţiei.
Or, ipoteza anularii convenţiei, ar putea duce nu numai la repunerea părţilor în situaţia anterioară, dar şi la posibilitatea anulării tututuror actelor subsecvente conform principiului: „Quod nullum est nullum producit effectum", putând fi anulate ulterior inclusiv contractul de vanzare-cumparare al halei si contractul de antrepriza încheiat cu cumpărătorul halei (contract semnat de asemenea de către P.T. în calitate de reprezentant şi asociat majoritar al societăţii SC O. SRL) putând fi desfiinţate astfel contracte care au adus beneficii însemnate tuturor pârtilor semnatare, ceea ce ar fi inacceptabil.
În mod corect instanţa de apel a respins excepţia nulităţii absolute a convenţiei. In speţa nu au fost făcute adnotări in afara cuprinsului unui înscris asa cum eronat susţine recurenta, convenţia fiind redactata conform voinţei pârtilor atât prin tehnoredactare cat si prin scriere olografa in chiar cuprinsul acesteia. Acest aspect nu a fost contestat de pârâţi în prima instanţa, mai mult aceştia au recunoscut încheierea valabilă a convenţiei, invocând în schimb excepţia de neexecutare a contractului de către reclamanţi. Paratul P.T. a recunoscut la interogatoriu ca a semnat înscrisul asumandu-si conţinutul acestuia.
În ce priveşte data încheierii convenţiei si condiţia multiplului exemplar, aceste menţiuni sunt înscrise in convenţie pe acelaşi aliniat cu semnaturile si nicidecum mai jos decât semnaturile pârtilor cum eronat a susţinut parata SC O. SRL.
În contextul diligentei de care se presupune ca trebuie sa dea dovada un comerciant in derularea afacerilor sale, isi asuma toate clauzele inserate in convenţia semnata de el, iar in speţa s-a dovedit ca exista corespondenta intre continutuil actului si operaţiunile comerciale desfăşurate, ceea ce impune concluzia executării de către ambele parti a unui contract asumat implicit asa cum reiese din probatoriul administrat.
In plus excepţia nulităţii convenţiei nu a fost invocata de parata SC O. SRL in fata instanţei de fond, ci abia in apel contrar art. 294 C. proc. civ.
Recurenta obiectează neintemeiat cu privire la forma contractului comercial.
Potrivit doctrinei si practicii judiciare „contractele comerciale se consideră încheiate în condiţiile realizării acordului de voinţă între părţi, iar condiţia înscrisului unic nu este obligatorie. Specificul încheierii contractelor comerciale, celeritatea raporturilor dintre comercianţi corespunde prevederilor art. 36 C. corn., potrivit căruia „contractul este perfect, îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui". (Decizia CSJ nr. 46/1995, Rev. Dreptul nr. 12 din 1995, pag. 85). In speţa reclamanţii au intreprins executarea contractului de intermediere de afaceri. Libertatea contractuală consacră dreptul participanţilor la circuitul civil sau comercial, de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, în limitele dispoziţiilor imperative de ordine publică şi bunele moravuri.
În virtutea consensualismului (art. 942 şi art. 1245 C. civ.), simplul acord al voinţelor manifestate dă naştere contractului, astfel încât înscrisul nu era necesar nici pentru naşterea contractului, nici pentru dovada conţinutului său (art. 36, C. com.).
Rezultă ca, în materia operaţiunilor comerciale, s-a impus regula unor forme contractuale cât mai simple, obligaţiile comerciale născându-se deci prin simpla voinţă a părţilor, excepţiile actului scris sau solemn fiind expres prevăzute de lege.
„De aceea, contractele comerciale se consideră încheiate în condiţiile realizării acordului de voinţă între părţi, indiferent de forma pe care o îmbracă. Condiţia înscrisului nefiind obligatorie, reglementările comerciale admit existenţa raporturilor contractuale, dacă manifestarea de voinţă a părţilor sunt concordante, sau partea cealaltă a trecut la executare". (Decizia CSJ nr. 435/1995, Rev. Dreptul nr. 3 din 1996, pag. 92).
Prin urmare forma scrisă a contractului nici nu era necesară, în condiţiile în care s-a întreprins executarea acestuia în condiţiile stabilite prin voinţa părţilor.
În speţă ambele instanţe au pronunţat hotărâri legale, luând în considerare vastul probatoriu efectuat în cauză: interogatoriul reciproc al părţilor, martorii prezentaţi de ambele părţi, expertiza contabilă judiciară şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Aşa cum s-a dovedit pe parcursul cercetării judecătoreşti, în baza contractului comercial încheiat sub semnătură privată la 20 decembrie 2004, pentru intermediere de afaceri, societăţile SC A. SRL şi E.M.P. şi-au îndeplinit toate obligaţiile stabilite prin convenţie.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O. SRL Timişoara împotriva deciziei nr. 223/A din 28 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatele reclamante E.M.P. şi SC A. SRL Timişoara nefiind depuse la dosar înscrisuri din care să rezulte cuantumul acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O. SRL Timişoara împotriva deciziei nr. 223/A din 28 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatele reclamante E.M.P. şi SC A. SRL Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3802/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3805/2010. Comercial → |
|---|
