ICCJ. Decizia nr. 3811/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3811/2010
Dosar nr. 8873/118/2008
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SIF T. SA Bucureşti, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, sub nr. 8873/118/2008, a chemat în judecata pe pârâta SC G. SA solicitând instanţei să se constate nulitatea pct. 5 al hotărârii A.G.E.A. SC G. SA din 5 august 2008 referitor la aprobarea închirierii complexului C. SC D.A. SA precum şi la aprobarea formei contractului de închiriere cu consecinţa comunicării hotărârii la Oficiul Registrului Comerţului.
Sub aspect procedural, relevă reclamanta că se legitimează procesual activ, fiind acţionar la societatea pârâtă, iar votul său a fost negativ la adoptarea hotărârii contestate.
Sub un prim aspect se relevă că nu a fost respectat dreptul la informare al acţionarilor, fiind încălcate dispoziţiile art. 243 alin. (5) din Legea nr. 297/2004 constatând că au fost aduse în cadrul şedinţei aceste neregularităţi.
În al doilea rând hotărârea a fost luată cu încălcarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 care consacră principiul priorităţii interesului societăţii, principiu prelevat şi de către Legea nr. 31/1990 în art. 136.
Sub aspect pragmatic, reclamanta a relevat că atât timp cât chiria nu acoperă nici o treime din datoriile cu analizarea, este evident că se impune ca închirierea să se facă prin licitaţie publică.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.
Pârâta a invocat excepţia lipsei de interes, susţinând în esenţă că prezenţa reclamantei nu justifică interesul promovării unei astfel de acţiuni, excepţie ce a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea din 11 februarie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 109 din 3 iunie 2009 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea în anulare a punctului 5 al hotărârii A.G.A din 5 august 2008 formulată de reclamanta SIF T. SA în contradictoriu cu pârâta SC G. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâta a fost informată în calitate de acţionar în legătură cu problemele supuse dezbaterii A.G.A.
Consiliul de Administraţie şi-a argumentat punctul de vedere prin note de fundamentare susţinând că se impune închirierea hotelului prin negociere directă datorită faptului că activul nu este atractiv.
Măsura închirierii prin negociere directă constituie o chestiune de oportunitate şi nicidecum de nelegalitate tocmai circumscris caracteristicilor zonale ale spaţiului.
Raportul comisiei de cenzori care opinează că într-adevăr soluţia închirierii nu este suficientă pentru acoperirea cheltuielilor nu justifică anularea acordului de voinţă ci reprezintă o sancţionare a activităţii manageriale, cu alte implicaţii juridice.
Reclamanta nu a identificat ce norme legale sau statutare au fost încălcate ci a susţinut că a fost încălcat principiul interesului societăţii.
Apelul declarat de reclamanta SIF T. SA Braşov împotriva sentinţei nr. 109/2009 a Tribunalului Constanta a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 162 din 9 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
În legătură cu motivul privind dreptul de informare a acţionarilor, Preşedintele Consiliului de Administraţie al SC G. SA a convocat pentru data de 4 august 2008 ora 16:00 A.G.E.A. SC G. SA, ordinea de zi având la pct. 5 – aprobarea închirierii Complexului C. (fost G.) prin negocierea directă şi aprobarea formei contractului de închiriere."
Convocatorul pentru A.G.E.A. a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 166/3603 din 30 iunie 2008 şi ziarul „Ziua de Constanţa" nr. 2308/1 din 1 iulie 2008.
În cuprinsul convocatorului s-a menţionat că începând cu 24 iulie 2008 sunt disponibile în vederea consultării de către acţionari materialele informative referitoare la problemele incluse pe ordinea de zi a A.G.E.A. a acţionarilor la sediul societăţii, Mangalia sau în Bucureşti, sector 2, de luni până vineri, între orele 10:30 – 15:30.
Datorită neîntrunirii cvorumului necesar de prezenţă, A.G.E.A. s-a întrunit la a doua convocare, (ce a fost prevăzută în convocatorul publicat în Monitorul Oficial) respectiv la 5 august 2008.
Potrivit art. 243 pct. 5 din Legea nr. 297/2004 „cu minim 5 zile înaintea adunării generale a acţionarilor, societatea va pune la dispoziţia acţionarilor, pe website-ul propriu sau la sediul acesteia, documentele sau informaţii vizând problemele înscrise pe ordinea de zi".
În speţă, aşa cum s-a menţionat în convocator, documentele şi informaţiile vizând problemele înscrise pe ordinea de zi au fost puse la dispoziţia acţionarilor începând cu 24 iulie 2008 atât la sediul din Mangalia, cât şi în Bucureşti, sector 2, respectându-se cerinţa prevăzută de textul de lege sus menţionat.
De altfel, intimata pârâtă a urmărit informarea apelantei – reclamante prin expedierea directă la adresa acesteia, însă corespondenţa i-a fost returnată.
Chiar apelanta reclamantă, prin însăşi motivele de apel, a recunoscut că nu neagă existenţa notei consiliului de administraţie (recunoscând implicit că a avut cunoştinţă de aceasta) însă a susţinut că nota nu cuprinde toate informaţiile.
În atare condiţie nu s-a putut reţine că apelanta – reclamantă nu a avut acces la documentele şi informaţiile ce urmau a fi avute în vedere de către hotărârea contestată (pct. 5).
În nota de fundamentare, s-a arătat, în legătură cu pct. 5 din ordinea de zi, de ce se impune închirierea hotelului proprietatea pârâtei, prin negociere directă, astfel că reclamanta a avut cunoştinţă de ce se impune o astfel de măsură.
Mai mult decât atât, se arată de ce a fost selectată o anumită firmă, care de altfel a oferit cel mai bun preţ al chiriei, 80.000 euro, în comparaţie cu celelalte oferte.
Susţinerea, apelantei reclamante referitoare la faptul că suma percepută cu titlu de chirie nu este fundamentată şi nici oportună, este neîntemeiată întrucât societatea pârâtă a ales oferta cea mai bună.
Faptul că preţul chiriei nu acoperă nici măcar cheltuielile cu amortizarea (societatea înregistrând la 31 decembrie 2007 suma de 933.312 lei) conduce la ideea că în speţă chiria este nejustificat de mică, întrucât suma de 933.312 lei reprezentând amortizarea cumulată aferentă întregii perioade de existenţă a societăţii de la înfiinţare şi până la 31 decembrie 2007.
În ceea ce priveşte faptul că societatea pârâtă s-ar fi aflat în stare de insolvenţă, nu are nici o relevanţă asupra hotărârii adoptate şi contestate de reclamantă. Fiind o procedură publică, apelanta reclamantă putea obţine relaţii în legătură cu starea societăţii pârâte.
În legătură cu încălcarea principiului interesului societar – art. 210 din Legea nr. 297/2004 şi art. 136.1 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a reţinut că nici acest motiv nu este întemeiat, astfel:
În urma studiilor efectuate de Consiliului de Administraţie al SC G. SA a rezultat că activul C., situat în staţiunea Mangalia, nu reprezintă un activ atractiv de pe urma căreia se pot obţine rezultate financiare. În această situaţie s-a ajuns la concluzia că cea mai bună variantă de exploatare a activului este închirierea sa prin negociere directă. S-a ales preţul chiriei cel mai mare precum şi celelalte avantaje, respectiv angajarea personalului, efectuarea reparaţiilor curente şi a cheltuielilor legate de conservarea hotelului în extrasezon, precum şi suportarea cheltuielilor legate de utilităţi.
Din probele administrate nu rezultă că ceilalţi acţionari care au votat pentru adoptarea pct. 5 din A.G.A. şi-au exercitat dreptul cu rea credinţă, în detrimentul dreptului celorlalţi acţionari sau ai societăţii.
Invocarea în apărare de către apelantă reclamantă a raportului comisiei de cenzori, nu este de natură să dovedească încălcarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 şi art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990, întrucât, pe de o parte, comisia de cenzori recomandă exploatarea proprie a hotelului şi nu închirierea sa, iar de pe altă parte, acel raport se referă la anul 2007 şi nu la 2008, când s-a adoptat hotărârea contestată şi contractul de închiriere.
În ceea ce priveşte ultima critică, chiar dacă s-a reţinut de către instanţa de fond că nu s-au identificat normele legale sau statutare ce au fost încălcate, s-a realizat de către aceasta o analiză corectă a dispoziţiilor art. 210 şi art. 136 pct. 1.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SIF T. SA Braşov a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei instanţei de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea recursului său, recurenta reluând cu punct şi virgulă motivele din apel sub forma criticilor în recurs, a reiterat faptul că instanţa de apel în mod netemeinic şi nefondat a concluzionat că în speţă a fost respectată cerinţa prevăzută de art. 245 alin. (5) din Legea nr. 297/2004, motiv pentru care solicită instanţei de control judiciar să constate că dreptul la informare al reclamantei a fost încălcat, care reiese şi din faptul că reprezentantul SIF T. SA a adus la cunoştinţa A.G.A. această neregularitate chiar în cadrul adunării generale, precum şi din faptul că probatoriul pârâtei este inexistent.
În opinia sa, simpla prevedere în convocator că documentele şi informaţiile referitoare la dezbateri se află la sediul societăţii începând cu o anumită dată, nu înseamnă că obligaţia este îndeplinită.
În concluzie, recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit textele legale referitoare la dreptul de informare al acţionarilor, respectiv art. 243 alin. (5) din Legea nr. 297/2004, art. 134 alin. (2) şi art. 136 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006.
Recurenta mai susţine că, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, fiind nefondată reţinerea conform căreia „intimata-pârâtă a urmărit informarea reclamantei prin expediere directă la adresa acesteia, însă corespondenţa i-a fost returnată".
Astfel, se susţine de către recurentă că instanţa nu a verificat ce fel de acte i-au fost comunicate, solicitând să se constate că niciunul din aceste acte nu răspunde problemelor de informare ridicate de către SIF T. SA.
De asemenea, recurenta apreciază că nota de fundamentare a consiliului de administraţie la care face trimitere instanţa nu reprezintă o informare completă a acţionarilor.
Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că raportul comisiei de cenzori nu este de natură să dovedească încălcarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 şi art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât în opinia recurentei din acest raport reiese clar că pe de o parte societatea a înregistrat pierderi din cauza menţinerii sistemului de închiriere a activului, iar pe de altă parte că s-au decontat cheltuieli cu reparaţiile şi întreţinerea activului care se află sub regim de închiriere şi ar fi fost obligaţia chiriaşului, acesta fiind sensul în care trebuia înţeles raportul cenzorilor şi nu cel reţinut de instanţă.
În final, recurenta susţine că instanţa de apel, fără a arăta de ce nu a analizat aspectul legat de încălcarea principiului priorităţii interesului societar, a preluat susţinerile instanţei de fond, astfel că apreciază că ambele instanţe nu au lecturat acţiunea din moment ce nu s-au observat textele de lege citate şi explicitate.
Prin concluziile scrise, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Înalta Curte analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Curtea, găseşte nefondat motivul de recurs invocat de recurentă şi prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care nu rezultă că, în cauza de faţă, instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Critica recurentei vizând aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la respectarea dreptului de informare a acţionarilor, respectiv art. 243 alin. (5) din Legea nr. 297/2004, art. 134 alin. (2) şi art. 136 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 nu poate fi primită, întrucât dreptul de informare al acţionarei SIF T. SA Braşov, în speţă al reclamantei, a fost respectat.
Astfel, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, potrivit convocatorului, documentele au fost puse la dispoziţia reclamantei cu 5 zile înaintea A.G.E.A., fiind respectate prevederile art. 243 pct. 5 din Legea nr. 297/2004, specificându-se în mod clar că începând cu data de 24 iulie 2008, de luni până vineri, între orele 10.20-15.30, sunt disponibile, în vederea consultării de către acţionari, materialele informative referitoare la problemele incluse pe ordinea de zi a A.G.E.A. a acţionarilor, atât la sediul din Constanţa, cât şi cel din Bucureşti.
De altfel, toate documentele au fost comunicate de către societatea pârâtă prin scrisoare recomandată expediată direct la sediul recurentei reclamante.
Prin urmare, intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia privind informarea acţionarilor cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi conform prevederilor art. 243 alin. (5) din Legea nr. 297 /2004, art. 134 alin2 şi art. 136 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, aşa cum rezultă din Convocatorul pentru A.G.E.A. publicat în Monitorul Oficial nr. 166/3603 din 30 iunie 2008 şi ziarul „Ziua de Constanţa" nr. 2308/1 din 1 iulie 2008.
Susţinerea recurentei în sensul că instanţa a reţinut că i-au fost comunicate anumite acte, însă nu a verificat conţinutul acestora va fi înlăturată, având în vedere că aceasta este o critică de netemeinicie ce nu poate fi analizată în recurs.
De altfel, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamanta a recunoscut pe parcursul litigiului faptul că nu neagă existenţa notei consiliului de administraţie, astfel că nu se poate reţine că reclamanta nu a avut acces la documentele şi informaţiile ce urmau a fi avute în vedere de către acţionari prin hotărârea contestată (pct. 5).
Referitor la argumentele recurentei privind nota de fundamentare a consiliului de administraţie, se observă că recurenta deşi susţine că instanţa de apel a aplicat greşit legea nu arată ce dispoziţii legale au fost încălcate pentru justificarea şi întemeierea acestor critici, evidenţiind astfel nemulţumirea sa sub aspectul în care instanţa a interpretat materialul probator administrat în cauză, critici care exced competenţa instanţei de recurs. În consecinţă, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
În ceea ce priveşte critica recurentei vizând greşita apreciere a instanţei în sensul că „raportul de cenzori nu este de natură să dovedească încălcarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 şi art. 136 alin. (1) din Legea nr. 39/1990" se constată de asemenea că este nefondată, având în vedere că aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, raportul se referă la anul 2007 şi nu la anul 2008 când s-a adoptat hotărârea contestată şi contractul de închiriere, în cadrul căruia comisia de cenzori a recomandat exploatarea proprie a hotelului şi nu închirierea sa. Faptul că, instanţa de apel nu a împărtăşit punctul de vedere al recurentei în sensul că închirierea activului este păgubitoare pentru pârâtă, prin invocarea unui raport de cenzori aferent unui alt an, respectiv 2007, nu poate conduce la concluzia că Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Curtea, va respinge şi critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat încălcarea principiului priorităţii a interesului societar în sensul că preluat susţinerile instanţei de fond. Astfel, se observă că instanţa de apel a analizat încălcarea principiului societar reţinând în mod corect netemeinicia acestuia, precum şi faptul că instanţa de fond a făcut o analiză corectă a dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 şi art. 136 alin. (1) din Legea nr. 39/1990 chiar dacă nu a identificat normele legale sau statutare ce au fost încălcate, având în vedere şi faptul că din probele aflate la dosar nu a rezultat că ceilalţi acţionari care au votat pentru adoptarea pct. 5 din A.G.A. şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă în detrimentul dreptului celorlalţi acţionari sau ai societăţii.
Pentru aceste considerente, conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SIF T. SA Braşov împotriva deciziei nr. 162/COM din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Recurenta reclamantă, fiind în culpă procesuală va fi obligată să plătească intimatei pârâte SC G. SA Mangalia suma de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SIF T. SA Braşov împotriva deciziei nr. 162/COM din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta reclamantă SIF T. SA Braşov la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către intimata pârâtă SC G. SA Mangalia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3810/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3813/2010. Comercial → |
|---|
