ICCJ. Decizia nr. 3813/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3813/2010
Dosar nr. 91/113/2009
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila sub nr. 9133/196/2010, reclamanta CN L.R. SA – a chemat în judecată pe pârâta SC V.I. SRL, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 113.446,40 lei cu titlu de daune interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat pentru lipsa de folosinţă a spaţiului comercial situat la parterul imobilului din localitatea Brăila, pentru perioada cuprinsă între 27 august 2006 şi 28 august 2008, precum şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7361 din 11 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Brăila a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi în consecinţă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brăila.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, prin declinare de competenţă, sub nr. 91/113/2009 iar prin sentinţa nr. 127 din 18 ianuarie 2009 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă CN L.R. SA în contradictoriu cu pârâta SC V.I. SRL, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 84.467 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului situat în Brăila, judeţ Brăila. A fost respinsă cererea vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.975 lei contravaloare onorariu executor judecătoresc şi 12.959 impozit pentru imobilul ocupat.
Împotriva sentinţei evocate, a formulat apel reclamanta CN L.R. SA, apel ce a fost respins ca nefondat prin Decizia numărul 5 pronunţată la data de 20 ianuarie 2010 de Curtea de Apel Galaţi.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut lipsa folosului practic urmărit de reclamantă în promovarea cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 2.975 lei reprezentând onorariu executor judecătoresc.
Astfel, reclamanta nu a justificat interesul promovării cererii prin care a solicitat plata cheltuielilor de executare câtă vreme deţine deja un titlu executor, constituit în condiţiile art. 3717 alin. ultim C. proc. civ.
De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că cererea reclamantei, de obligare a pârâtei la plata impozitului pe clădiri, datorat de persoanele juridice bugetului local al municipiului este lipsită de temei legal având în vedere dispoziţiile art. 249 din Cod Fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003 care stabileşte că impozitul pe clădiri se datorează de proprietar, neexistând nici o excepţie de la regulă în afara contractului de leasing financiar.
Împotriva deciziei comerciale nr. 5/2010, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, a formulat recurs reclamanta CN L.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în tot a acţiunii promovate, respectiv obligarea pârâtei şi la plata sumei de 2.975 lei reprezentând cheltuieli de executare şi 12.959 lei reprezentând impozite locale plătite de CN L.R. SA în perioada cuprinsă între 27 august 2006 şi 20 august 2008; 174,54 lei cheltuieli de judecată reprezentând diferenţe cheltuieli de judecată la instanţa de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a prezentat pe larg situaţia de fapt arătând că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu au analizat corect probatoriul administrat în cauză şi nu au aplicat corect dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. în condiţiile în care în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, se constată că recursul este nefondat.
Astfel, admiterea recursului poate fi cerută pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzut de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. iar prin abrogarea cauzelor de netemeinicie prevăzute de pct. 10 şi 11 ale aceluiaşi articol, legiuitorul a exclus posibilitatea remedierii pe calea recursului, a unor erori de fapt.
Schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se mai poate produce în recurs, ceea ce tind să obţină recurenta-reclamantă atunci când susţine că instanţa de fond nu a luat în considerare înscrisurile depuse pentru dovedirea pretenţiilor, fără a arăta însă, care sunt înscrisurile respective.
Reaprecierea probelor administrate în faţa instanţelor de fond nu mai este posibilă, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin OUG nr. 138/2000, iar ipoteza reglementată de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost şi ea înlăturată prin pct. 11 al Legii nr. 219/2005.
Din această perspectivă, recurenta nu mai are posibilitatea să se prevaleze de netemeinicia hotărârii atacate ca urmare a neluării în considerare a unei dovezi administrate.
Recurenta arată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., dar această formă a răspunderii a fost reţinută de instanţă atunci când a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească contravaloarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul proprietatea reclamantei nu şi pentru cheltuielile de executare şi impozitul solicitat.
În mod corect au fost aplicate şi dispoziţiile art. 3711 alin. ultim C. proc. civ., având în vedere că recurenta reclamantă este titulara unui titlu executoriu, respectiv procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu privire la plata cheltuielilor de executare.
De asemenea, în mod corect au fost aplicate şi dispoziţiile art. 249 alin. (1) Cod fiscal având în vedere că impozitul pe clădiri se datorat de proprietar, excepţia fiind doar cazul contractelor de leasing financiar.
Corect au fost aplicate şi dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. în condiţiile în care acţiunea reclamantei a fost admisă doar în parte, iar în apel instanţa a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta CN L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 5/A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CN L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 5/A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3811/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3814/2010. Comercial → |
|---|
