ICCJ. Decizia nr. 479/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 479/2010
Dosar nr. 41754/3/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 12763 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea formulată de reclamanta SC M.G.S. SRL BUCUREŞTI împotriva pârâtului K.C.A.
Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 dolari SUA conform clauzei penale prevăzute la pct.4 din contractul de reprezentare nr. 88 din 10 decembrie 2001 şi la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a debitului.
În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că prin contractul de reprezentare nr. 88 din 10 decembrie 2001 încheiat între agentul de jucători FIFA G.S. – în calitate de reprezentat al SC M.G.S. SRL BUCUREŞTI şi pârâtul K.C.A. s-a convenit ca, în perioada 3 decembrie 2003 – 2 decembrie 2005, acesta să fie reprezentat exclusiv de agentul de jucători cu care contractase, iar prin art. 4 – jucătorul s-a obligat să plătească agentului de jucători suma de 500.000 dolari SUA dacă nu ar fi respectat prevederile contractuale şi ar fi contractat cu un alt agent de jucători şi/sau un alt club.
S-a constat că, la două zile după intrarea în vigoare contractul s-a realizat unilateral, iar prin Hotărârea nr. 1 din 16 martie 2006, a Comisiei pentru Statutul Jucătorului s-a respins contestaţia reclamantei, constatându-se încetarea contractului.
Instanţa a mai reţinut că, reclamanta nu a dovedit faptul că negocierile cu Clubul F.C.N.A. în vederea transferului pârâtului la clubul francez s-ar fi desfăşurat exclusiv/sau şi în cele două zile de valabilitate ale contractului de mandat (03-04 decembrie 2003).
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 320 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia invocată de reclamantă, privind prematuritatea acţiunii principale prin raportare la prevederile art. 22 din Regulamentul Agenţilor de Jucători din România s-a constatat că reclamata este o societate comercială care a încheiat, printr-o persoană autorizată de lege, un contract de reprezentare cu jucătorul de fotbal, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ce reglementează materia mandatului comercial.
Nu a fost primită nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în condiţiile în care prezenta acţiune are la bază contractul de reprezentare încheiat la 3 decembrie 2001, existând identitate între persoana reclamantă şi titularul dreptului pretins.
În ce priveşte nelegala înfiinţare şi funcţionare a F.R.F. s-a dat eficienţă prevederilor art. 249 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. conform cu care instanţa de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecată în primă instanţă, neputând fi făcute cereri noi pe care instanţa de fond nu le-a analizat.
Pe fondul cauzei, s-a avut în vedere că revocarea arbitrală sau nu a contractului de mandat nu poate determina activarea clauzei penale inserate în art. 4 din contract, iar reclamanta face confuzie între nerespectarea obligaţiilor contractuale, care ar face posibilă aplicarea clauzei penale şi încetarea contractului, ca urmare a revocării din partea mandantului, în considerarea caracterului „intuitue persoane" al contractului de mandat.
Cu privire la necompetenţa Comisiilor F.R.F. şi nulitatea soluţiilor pronunţate de aceasta s-a constatat că instanţa nu a fost investită cu o asemenea cerere, cauza juridică a acţiunii fiind dată de dispoziţiile dreptului comun ce reglementează mandatul.
De asemenea, instanţa a avut în vedere că revocarea contractului de mandat produce efecte de la data aducerii la cunoştinţă a notificării către mandatar, care, în speţă a avut loc la 12 decembrie 2003, însă revocarea mandatului nu este un mod de nerespectare a obligaţiilor contractuale pentru a atrage aplicabilitatea clauzei penale.
Ori, clauza penală presupune un contract în vigoare, în timp ce daunele interese pretinse în temeiul art. 391 C. com. se aplică ca urmare a încetării contractului prin revocarea mandatului.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a invocat următoarele critici.
1. Decizia este nelegală, fiind dată cu depăşirea atribuţiilor conferite de lege puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).
Redând pasaje întregi din considerentele deciziei atacate, precum şi conţinutul art. 969 C. civ., art. 977 C. civ., art. 1066 C. civ. şi art. 1078 C. civ., art. 1 şi art. 391 C. com., art. 129 şi art. 261 C. proc. civ., recurenta consideră că:
- instanţa de apel a refuzat, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, recunoaşterea valorii juridice a dispoziţiilor menţionate.
- s-a modificat sensul şi aplicabilitatea clauzei stabilite la pct. 4 din contract, prin înlocuirea conjuncţiei sau cu conjuncţia şi, anulând în acest fel aplicabilitatea clauzei penale.
- nu s-a stabilit corect situaţia de fapt, nesoluţionându-se cauza dedusă judecăţii prin raportare strictă la obiectul acesteia – obligarea pârâtei la plata sumei stabilite prin contract întrucât acesta a revocat mandatul.
- instanţa de apel a interpretat greşit obiectul cererii de chemare în judecată, anulându-se în mod nelegal aplicarea dispoziţiilor anterior menţionate, depăşindu-se atribuţiile conferite prin constituţie şi prin lege, puterii judecătoreşti.
2. Decizia instanţei de apel este nelegală din prisma prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că motivele ce stau la baza deciziei recurate sunt contradictorii şi străine de natura pricinii.
Recurenta consideră că, în raport de prevederile art. 1066 şi art. 1067 C. civ. nu era obligată să probeze valoarea prejudiciului suferit prin revocarea contractului de mandat întrucât, aceasta a fost stabilită prin contract, iar această plată trebuie să fie făcută ca urmare a faptului că prin revocarea intempestivă şi abuzivă a contractului, pârâtul trebuie să răspundă.
3. Decizia atacată este nelegală în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., schimbându-se natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al contractului care, totodată, a fost interpretat greşit.
Se susţine că înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului a fost denaturat prin nesocotirea prevederilor art. 969 C. civ. potrivit cu care – convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante – şi prin nerespectarea clauzelor acestuia.
4. Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 969, art. 1078, art. 1066 C. civ., art. 391 C. com. şi art. 1169 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se aduc următoarele argumente:
- s-au încălcat dispoziţiile contractului încheiat de părţile contractante, nesocotindu-se prevederile art. 969, art. 1066, art. 1078 C. civ. şi art. 391 C. com.
- s-au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1169 C. civ., în condiţiile în care reclamanta a dovedit că pârâtul a revocat contractul de reprezentare în mod intempestiv.
- pârâtul era ţinut prin contract în a nu face ceva care ar provoca nerespectarea contractului.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. care vizează depăşirea atribuţiilor judecătoreşti se constată că argumentele folosite de recurentă în susţinerea acestui motiv reprezintă de fapt critici ce se subsumează prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate în mod global în cadrul acestuia.
În atare situaţie în care criticile recurentei nu pot fi încadrate în acele situaţii ce pot constitui o depăşire a atribuţiilor instanţei, cum ar fi: realizarea unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaşte valoarea juridică a unor texte în vigoare ori aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare nu se poate reţine o depăşire a atribuţiilor de către instanţa anterioară.
2. Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi primită în condiţiile în care Decizia atacată este amplu motivată, cuprinzând atât motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii între considerentele reţinute şi nici a unor considerente străine pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia instanţei.
3. Deşi recurenta invocă şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinerea acestuia este bazată exclusiv pe nesocotirea prevederilor art. 969 C. civ. ce va face obiectul analizei în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În atare situaţie se constată că în acest motiv de recurs este nefondat.
4. Cu privire la ultimul motiv de recurs ce vizează pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 969, art. 1078, art. 1066 C. civ., art. 391 C. com. şi art. 1169 C. civ. se constată că este nefondat.
Astfel, demersul juridic al reclamantei a constat în plata unei sume de bani conform clauzei penale prevăzute la pct. 4 din contractul de reprezentare nr. 88 din 10 decembrie 2001.
Ambele instanţe au reţinut în mod corect că această convenţie s-a derulat între părţi pe o durată foarte scurtă de la data intrării în vigoare (3 decembrie 2003) dat fiind că prin actul înregistrat la 5 decembrie 2003, pârâtul a înţeles să revoce mandatul de reprezentare acordat reclamantei, revocarea producând efecte de la data notificării respectiv, 12 decembrie 2003.
De asemenea, s-a statuat corect că faţă de caracterul său „intuitu personae" mandatul nu poate fi menţinut în contra voinţei mandantului, iar reclamanta ar fi putut să se prevaleze de dispoziţiile art. 391 C. com. în cazul în care ar fi demonstrat că revocarea mandatului s-a făcut fără o justă cauză, iar eventualele – daune interese ar fi fost dovedite.
Numai că, acţiunea în despăgubiri a reclamantei s-a întemeiat pe clauza penală cuprinsă la punctul 4 din contract prin care părţile au determinat anticipat prejudiciul în cazul neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.
Aşa fiind, activarea menţionatei clauze penale este strict legată de nerespectarea prevederilor convenţiei, ci nu de revocarea „intempestivă şi abuzivă" a acesteia, cum eronat susţine recurenta.
În consecinţă, trebuie făcută distincţie între clauza penală prin care se determină anticipat echivalentul prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligaţiilor contractuale sau executarea cu întârziere ori necorespunzătoare a acestora şi daunele interese reglementate de art. 391 C. com. ce pot interveni ca urmare a revocării mandatului.
Cum, ambele instanţe au dat eficienţă principiului disponibilităţii părţii, Înalta Curte constată că Decizia atacată este la adăpost de orice critici, nefiind incidente dispoziţiile art. 1066 C. civ. şi nici ale art. 1078 C. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M.G.S. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 320 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 475/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 541/2010. Comercial → |
|---|
