ICCJ. Decizia nr. 3921/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3921/2010
Dosar nr. 4874/40/2007
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată iniţial Judecătoriei Botoşani, înregistrată sub nr. 2393/193 din 7 martie 2007, reclamanta G.N. a chemat în judecată pârâta SC L.C. SRL Botoşani solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună evacuarea acesteia din imobilul situat în Botoşani, str. 1 Decembrie, judeţul Botoşani şi obligarea pârâtei la plata unei sume lunare în cuantum de 2.188 lei cu titlu de despăgubiri începând cu data de 1 februarie 2007 şi până la data eliberării efective a spaţiului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că prin Decizia Primarului Municipiului Botoşani nr. 16603 din 13 noiembrie 2006 a redobândit proprietatea asupra imobilului situat în Botoşani, str. 1 Decembrie, acesta fiind grevat la data restituirii în natură de mai multe contracte de închiriere printre care şi cel ce formează obiectul prezentului litigiu.
A arătat că, potrivit prevederilor dispoziţiei de restituire, la data retrocedării a preluat şi contractul de închiriere nr. 148 din 23 august 2004 încheiat de pârâtă, valabil până la 31 decembrie 2006.
La data de 30 ianuarie 2007, reclamanta a precizat că a încheiat cu reprezentanţii primăriei proces - verbal de predare - primire a spaţiilor comerciale situate la parterul imobilului în litigiu, acest aspect fiind notificat şi pârâtei, împreună cu propunerea de încheiere a unui nou contract de închiriere, la notificare anexând şi proiectul de contract.
Deşi prin notificare s-a solicitat un răspuns în scris, până la data de 10 februarie 2007, nici până la data introducerii acţiunii reclamanta nu a primit vreun răspuns.
Prin sentinţa nr. 3975 din 16 august 2007, Judecătoria Botoşani admite excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă şi în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia comercială.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 4874/40 din 22 octombrie 2007.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Botoşani, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal cu motivarea că actul bilateral intervenit între părţi nu poate fi considerat faptă de comerţ obiectivă în sensul art. 3 alin. (2) C. com.
Excepţia invocată a fost respinsă prin încheierea din 10 aprilie 2008, motivat de faptul că învestirea instanţei s-a făcut prin declinare de competenţă de către Judecătoria Botoşani în urma admiterii excepţiei de necompetenţă invocată de însăşi societatea pârâtă, hotărâre împotriva căreia nu s-a exercitat calea de atac prevăzută de lege.
În plus, s-a arătat că cererea privind despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului este accesorie celei privind evacuarea din imobil, astfel că tribunalul, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 17 C. proc. civ., este competent să soluţioneze în primă instanţă atât cererea principală al cărei obiect nu este evaluabil în bani cât şi cererea accesorie.
Pe cale de cerere reconvenţională, pârâta a pretins obligarea reclamantei şi a S.R. prin M.F. la plata sumei de 49.967,96 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate în imobilul din care se solicită evacuarea.
Tribunalul Botoşani, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 400 din 19 martie 2009, a admis cererea reclamantei, a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta SC L.C. SRL Botoşani împotriva reclamantei şi a respins cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia din urmă.
Prin aceeaşi sentinţă, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei situat în Botoşani, str.1 Decembrie (fostă Calea Naţională), a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.469 lei reprezentând daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 februarie 2007 – 28 februarie 2009 şi dobânzi şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 44666,20 lei pentru sporul de valoare adus imobilului şi a dispus compensarea sumelor reţinute mai sus până la concurenţa sumei de 20.469 lei, obligând reclamanta să plătească pârâtei diferenţa de sumă de 24.197,2 lei. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 883 lei cheltuieli de judecată după compensare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 129 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a înlăturat dispoziţia privind compensarea sumelor datorate, menţinând restul dispoziţiilor.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că ambele părţi au criticat măsura compensării care a fost aplicată cu încălcarea art. 1143 C. civ., în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a solicitat-o.
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de pârâtă privind consemnarea la C.E.C., în favoarea reclamantei a sumei de 8.200 lei, aşa încât această sumă trebuie scăzută din debitul total, instanţa a constatat că acest aspect constituie o chestiune ce ţine doar de executarea hotărârii, şi ca atare, nu poate fi luat în considerare.
În ceea ce priveşte critica invocată de către apelanta G.N. cu privire la îmbunătăţirile aduse imobilului, Curtea a constatat că este neîntemeiată.
Astfel, din art. 1 al contractului de închiriere nr. 148 din 23 august 2004 încheiat între societatea pârâtă şi C.L.M. Botoşani, rezultă că obiectul închirierii l-a constituit spaţiul situat în Botoşani, str.1 Decembrie, în suprafaţă de 79,65 m.p. necesar desfăşurării de „activităţi comerciale".
Aşa cum recunoaşte reclamanta, acest imobil a fost locuinţa bunicilor ei, fiind preluat de stat ca imobil de locuit, iar cel care a schimbat destinaţia parterului imobilului în spaţii comerciale a fost Statul prin unităţile sale administrative şi nu pârâţii care l-au închiriat cu această ultimă destinaţie.
Totodată, din raportul de expertiză tehnică în construcţii efectuat de expert G.A., rezultă că la acest spaţiu compus din trei încăperi, pârâta a efectuat lucrări constând din: lucrări de consolidare (repararea fisurilor din zid prin injectare cu mortar de ciment, consolidarea zidăriei portantă de cărămidă prin cămăşuirea cu plase sudate, oţel beton ş.a.), refacerea în totalitate a tencuielilor, înlocuit tâmplăria cu tâmplărie PVC cu termopan, instalaţii electrice interioare, refacerea pardoselii, placare de gresie, tavane din rigips, tâmplărie din lemn la magazie, lucrări necesare şi utile care au sporit valoarea imobilului având în vedere că acesta are o vechime de peste 100 de ani, iar de la data preluării lui de către S.R. nu i s-a făcut nicio reparaţie capitală, după cum arată pârâta.
Mai mult, prin acţiune reclamanta a pretins ţi i s-au acordat despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă a spaţiului, calculate la gradul de confort existent după efectuarea acestor lucrări şi nu la stadiul la care Primăria Municipiului Botoşani l-a data spre închiriere, ceea ce presupune că reclamanta a recunoscut îmbunătăţirile aduse imobilului.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii apelului formulat de aceasta şi a respingerii cererii reconvenţionale, ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii reconvenţionale pentru administrarea de noi probe.
A invocat critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit în cauză dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 care nu erau incidente faţă de limitele învestirii instanţei, partea înţelegând să formuleze o cerere pe calea dreptului comun, iar potrivit acestui text de lege despăgubirile civile pentru sporul de valoare adus imobilelor ce au făcut obiectul retrocedării, se acordă numai în cazul celor cu destinaţie de locuinţă, ceea ce nu se regăseşte în cauză, spaţiul la care s-au efectuat îmbunătăţiri fiind cu destinaţie comercială.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că, în situaţia în care se va considera admisibilă o astfel de cerere reconvenţională, să se constate că instanţa de apel, soluţionând cauza, a încălcat principiul disponibilităţii şi a acordat ceea ce nu s-a cerut, contrar dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., prin cererea reconvenţională pârâta solicitând obligarea sa la plata contravalorii investiţiilor efectuate la imobilul proprietatea acesteia, iar nu sporul de valoare adus imobilului, astfel cum s-a decis.
Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate se găseşte nefondat.
În privinţa criticilor subsumate motivului motivul de recurs prevăzut de pct. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că litigiul a fost soluţionat de instanţa comercială, pe calea dreptului comun şi nu pe baza Legii speciale nr. 10/2001, republicată, referirea la această lege în considerentele hotărârii făcându-se doar din perspectiva regimului juridic al imobilului, care a fost retrocedat în baza acestei legi, dar aşa cum rezultă şi din hotărârea primei instanţe, menţinută de către instanţa de apel, s-au avut în vedere, totodată, raporturile de locaţiune şi situaţia pârâtei care a efectuat îmbunătăţiri la imobilul în litigiu în perioada executării acestui contract, astfel că acordarea despăgubirilor civile, ca efect al retrocedării ulterioare a imobilului adevăratului proprietar şi al evacuării pârâtei, are la bază principiul îmbogăţirii fără justă cauză, reţinut.
Prin urmare, cererea reconvenţională formulată în cauză este admisibilă în limitele în care a fost formulată, nefiind incidente dispoziţiile art. 494 C. civ. şi art. 997 C. civ., în condiţiile în care îmbunătăţirile la imobil s-au realizat în perioada derulării unei convenţii, iar acţiunea în pretenţii cu acest obiect poate fi exercitată atât împotriva fostului locator cât şi a actualului deţinător cu titlu valabil al imobilului, limite în care s-a şi formulat cererea reconvenţională.
Sub aspect probator instanţele de judecată au administrat toate probele utile cauzei, inclusiv în legătură cu împrejurările în care s-au realizat aceste investiţii şi calitatea de constructor de bună – credinţă din perspectiva cauzei juridice a acţiunii, astfel că nu se impune casarea hotărârii pentru completarea probelor.
De altfel, prin hotărârea judecătorească dată în primă instanţă, cererea reconvenţională formulată împotriva statului s-a respins pentru lipsă calitate procesuală pasivă, iar recurenta reclamantă nu a invocat motive de apel sub acest aspect, achiesând în această privinţă la hotărârea pronunţată.
Privitor la criticile subsumate celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că, de asemenea, nu este fondat, deoarece potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză şi care a stat la baza pronunţării hotărârii primei instanţe, confirmată în apel, suma de 44.666,20 Ron, reprezintă contravaloarea lucrărilor de investiţii şi nu sporul de valoare, cum din eroare instanţele s-au referit, astfel că art. 129 C. proc. civ., a fost pe deplin respectat.
Prin urmare, nici acest motiv nu poate fi primit şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta G.N., împotriva deciziei Curţii de Apel Suceava nr. 129 din 26 noiembrie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3886/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3922/2010. Comercial → |
|---|
