ICCJ. Decizia nr. 3976/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3976/2010
Dosar nr. 2981/1/2010
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 85 din 13 aprilie 2007, Tribunalul Teleorman a luat act că, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul Local Videle, invocată de pârâta SC G. SRL, a fost respinsă prin încheierea din 3 octombrie 2005 (fila 26-28); a respins ca nefondată excepţia privind modificarea cererii de chemare în judecată, invocată de aceeaşi pârâtă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC G. SRL raportat la contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 10 mai 2000 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la contractul de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2002, invocate de chemata în garanţie A.V.A.S. Bucureşti; a admis în parte acţiunea civilă formulată şi completată de reclamantul Consiliul Local al oraşului Videle, împotriva pârâtelor SC V. SA prin lichidator judiciar R.M., şi SC G. SRL, respectiv: a constatat nul contractul vânzare-cumpărare din 26 februarie 2002, intervenit între pârâtele SC G. SRL şi SC V. SA, a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantului, suprafaţa de 12.587,46 mp şi imobilele cu destinaţia clădire seră, clădire seră-construcţie metalică, situate în intravilanul oraşului Videle, str. Petrolului, judeţul Teleorman, tarlaua 3, parcela 10, conform raportului de expertiză întocmit de expert N.L. şi a obligat pârâtele să restituie reclamantului, următoarele bunuri mobile sau contravaloarea lor: autobasculantă - 1.925 lei, autocisternă - 560 lei, autoturism D. - 122,5 lei, autocamionetă - 2.692 lei, Maxi-taxi - 5.900 lei, autocontainieră - 1.732,5 lei, autovidanjă - 1.505 lei, tractor cu remorcă - 6.612 lei, tractor - 0 lei, remorcă basculantă - 175 lei, conform expertizei V.F., o betonieră - 5.879 lei, un vinci manual - 15.659 lei, o macara girafa - 45.359 lei, maşină de găurit - 35.368 lei, un alcadtest - 30.706 lei, staţie pornire rece - 109.039 lei, aparat sudură - 11.282 lei, 22 containere - 1.699 lei, 6 tomberoane -3.394 lei, o lamă de curăţat zăpada - 38.524 lei, rezervor metalic - 90 lei, un cric hidraulic - 33,5 lei, conform expertizei C.I.; a respins cererea reconventională formulată de pârâta SC G. SRL, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC G. SRL, pentru lipsa calităţii procesuale active a A.V.A.S. Bucureşti, şi ca nefondată faţă de pârâta SC V. SA; a respins ca nefondată cererea de anulare amendă formulată de expert C.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, a rezultat că pârâta a înstrăinat bunuri aparţinând domeniului public şi a constatat că, actele prin care s-au transferat drepturile asupra acestora sunt lovite de nulitate absolută, pentru fraudarea legii, chiar dacă, aparent, actul juridic îndeplineşte condiţiile esenţiale de fond şi formă.
Referitor la cererea reconventională formulată de pârâta SC G. SRL, prima instanţa şi-a motivat soluţia de respingere pe lipsa dovezilor privind executarea îmbunătăţirilor pretins efectuate şi pe lipsa dovezilor din care să rezulte folosirea efectivă a materialelor menţionate în facturi la realizarea investiţiilor la clădirile cu destinaţia de sere.
Împotriva hotărârii instanţei de fond şi a încheierii de şedinţă din data de 03 octombrie 2005, a declarat apel parata SC G. SRL.
Motivele de critică, dezvoltate în cuprinsul apelului au vizat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local Videle şi a excepţiei lipsei mandatului primarului Oraşului Videle pentru promovarea acţiunii. A susţinut că prin soluţia dată celor două excepţii, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 215/2001, conform cărora, titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile din domeniul public şi privat este colectivitatea locală, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora, în opinia sa, reclamantul Consiliul Local al Oraşului Videle nu are abilitare procesuală pentru promovarea acţiunii în revendicare şi, de asemenea că, a încălcat dispoziţiile art. 61 şi 68 din acelaşi act normativ, în care se prevede că: pentru iniţierea unui demers judiciar, Primarul trebuie să fie abilitat în acest sens, prin hotărâre a Consiliului Local, ceea ce reclamantul nu a dovedit în cauză.
Un alt motiv de critică, invocat de pârâta SC G. SRL în apel, a vizat soluţionarea cauzei de prima instanţa cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006 întrucât, pârâta SC V. SA, fiind în insolvenţă, judecata litigiului ar fi trebuit suspendată.
Tot ca şi critică s-a susţinut că, soluţionarea cauzei s-a tăcut cu ignorarea unora dintre probatoriile administrate, respectiv tară a se da eficienţă concluziilor din raportul de expertiză întocmit de expertul A.S., cu privire la bunurile revendicate, obiect al contractului şi tara a se reţine că bunurile revendicate nu aparţineau domeniului public.
S-a arătat că, deşi teoretic s-ar fi tăcut dovada fraudei în ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare între SC V. SA şi SC G. SRL, în concret nu s-a administrat nici o probă care să ateste reaua credinţă a celei din urmă.
Referitor la cererea reconvenţională, s-a arătat că, deşi prima instanţă a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul C.I., în dispozitivul hotărârii a înlăturat concluziile acestuia, din care rezulta valoarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul construcţii sere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, învestită cu rejudecarea căii de atac, după casare, a respins-o ca nefondată, reţinând în considerentele deciziei, următoarele argumente, pe care şi-a întemeiat soluţia:
Potrivit dispoziţiilor art. 38 pct. 2 din Legea nr. 215/2001, consiliile locale administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului, iar dispoziţiile art. 12 pct. 4 din Legea nr. 213/1998 prevăd că, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate, în litigiile purtând asupra bunurilor din domeniul public, chiar de aceste entităţi ale autorităţii administraţiei publice locale - consiliile locale.
În consecinţă, a apreciat că reclamantul, Consiliul Local Videle, fiind administratorul bunurilor ce aparţin domeniului public, abilitare conferită de lege, are calitate procesuală activă în cauză, iar mandatul acordat primarului, rezultă implicit din dispoziţiile Legii nr. 215/2001.
Referitor la nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006, constând în aceea că, nu s-a dispus suspendarea cauzei, deşi, pârâta SC V. SA era în stare de insolvenţă, instanţa de apel, a înlăturat acest motiv, argumentat de faptul că, bunurile a căror restituire a pretins-o reclamanta, sunt bunuri aparţinând domeniului public, aflate în administrarea pârâtei şi nu bunuri proprietatea acesteia, ceea ce face să nu fie supuse incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.
Asupra fondului cauzei, instanţa de control judiciar a reţinut că, deşi prin H.G. nr. 1358 din 27 decembrie 2001 s-a stabilit apartenenţa la domeniul public al oraşului Videle, a unei serii de bunuri mobile şi imobile, la data de 26 februarie 2002, între pârâtele SC V. SA şi SC G. SRL s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, prin care s-au înstrăinat către cea din urmă, mai multe bunuri aparţinând domeniului public, acestea fiind identificate chiar prin hotărârea de guvern menţionată, ceea ce a confirmat, dincolo de orice dubiu, că părţile contractante au acţionat în frauda legii, iar, invocata buna credinţă, a fost înlăturată, în condiţiile în care, au cunoscut că bunurile transmise aparţin domeniului public al Oraşului Videle, fiind inalienabile.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că, susţinerile SC G. SRL, referitoare la buna sa credinţă, nu pot fi primite, fiind complet lipsite de veridicitate, în condiţiile în care, asociaţii vânzătoarei sunt şi asociaţi ai pârâtei.
Referitor la probatoriul administrat în cauză, s-a reţinut că, instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect, din analiza coroborată a înscrisurilor depuse şi a concluziilor expertizelor efectuate, rezultând care dintre bunuri se aflau în posesia pârâtelor şi care dintre acestea urmau să fie restituite reclamantului.
Criticile formulate cu privire la cererea reconvenţională au fost apreciate ca lipsite de eficienţă, reţinându-se că, expertul C.I. a întocmit devizul de lucrări privind îmbunătăţirile, în baza susţinerilor reprezentantului apelantei pârâte, iar facturile pe care le-a depus la dosarul de fond dovedeau doar aprovizionarea cu cantităţi de materiale, care însă, excedeau necesarului pentru realizarea îmbunătăţirilor la obiectivului sere.
Cu ocazia rejudecării apelului, SC G. SRL a depus la dosar o tranzacţie încheiată la data de 9 februarie 2010, cu reclamantul Consiliul Local Videle, prin care, apelanta prin reprezentant renunţa la însuşi dreptul pretins faţă de intimata SC V. SA.
Referitor la această tranzacţie, semnată numai de SC G. SRL şi Consiliul Local Videle, depusă în calea de atac, după casarea cu trimitere, precum şi referitor la susţinerea personală a administratorului SC G. SRL, în sensul renunţării la însuşi dreptul pretins împotriva SC V. SA, instanţa de control a apreciat că trebuie respinse, motivat de faptul că nu a intervenit între toate părţile litigante, reţinând că prin renunţarea la însuşi dreptul pretins, reprezentantul apelantei-pârâte nu putea modifica cadrul procesual în cauză, tranzacţia nefiind semnată de toate părţile din proces.
Pentru a se pronunţa astfel, Secţia a V-a Comercială a Curţii de Apel Bucureşti a avut în vedere soluţionarea primului ciclu procesual, respectiv Decizia comercială nr. 805 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în considerentele căreia s-a reţinut că instanţa este datoare pe de o parte, să verifice dacă tranzacţia nu urmăreşte un scop ilicit, dacă nu este potrivnică legii şi dacă este încheiată cu participarea tuturor părţilor implicate în litigiu şi pe de altă parte, să solicite procuri speciale şi specimene de semnătură autorizate ale reprezentanţilor acestora, având în vedere implicarea unei instituţii publice.
Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea a apreciat că nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 271 C. proc. civ. şi a respins cererea pârâtei SC G. SRL de a se lua act de tranzacţia respectivă.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 142 din 02 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin care s-a soluţionat apelul, a declarat recurs pârâta SC G. SRL, criticând-o pentru motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea căii extraordinare de atac.
Criticile dezvoltate în memoriul de recurs, de SC G. SRL, vizează menţinerea soluţiei instanţei de fond de către instanţa de apel în lipsa oricărei cenzuri şi pronunţarea hotărârii în apel cu încălcarea legii în ceea ce priveşte următoarele aspecte:
1. Astfel, recurenta - pârâtă a susţinut că, prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Consiliul Local Videle şi legitimarea participării procesuale a reclamantului în cauză, instanţele inferioare au încălcat dispoziţiile art. 109 raportat la art. 41 C. proc. civ., art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 şi urm. C. civ., precizând că, acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar şi că, între titularul demersului în justiţie şi titularul dreptului pretins a fi fost încălcat, trebuie să existe deplină identitate.
Raportat la cele de mai sus, pârâta a arătat că, în speţă, titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului public este colectivitatea locală, respectiv oraşul Videle, conform art. 19 din Legea nr. 215/2001 iar, consiliul local, ca autoritate deliberativă, exercită asupra acestor bunuri doar un drept de administrare conform art. 38 din acelaşi act normativ, astfel încât, consiliul local poate sta în nume propriu, într-un demers în justiţie, doar în situaţia în care, obiectul litigiului îl constituie dreptul de administrare - art. 12 pct. 4 teza I a din Legea nr. 213/1998, ceea ce, pe cale de consecinţă conduce la concluzia că, legitimare procesuală activă, nu avea Consiliul local Videle, ci, unitatea administrativ teritorială, titulară a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu, soluţia instanţelor inferioare, în considerarea celor expuse, fiind dată cu încălcarea legii.
2. O altă critică, formulată de SC G. SRL asupra hotărârii instanţei de apel, se referă la soluţia de obligare în solidar a pârâtelor la restituirea bunurilor revendicate sau a contravalorii acestora. Referitor la această soluţie, recurenta afirmă că reprezintă încălcare a principiului răspunderii civile pentru fapta proprie statuat de prevederile art. 998 C. civ., solidaritatea fiind excepţia de la aceasta regulă, care potrivit art. 1041 C. civ. nu se prezumă, ci se naşte fie convenţional, fie ope legis, iar în lipsa unui temei legal al solidarităţii, soluţia ce se impunea, în opinia recurentei, era aceea a obligării fiecărei pârâte în parte la restituirea bunurilor nejustificat posedate.
3. Recurenta critică hotărârea instanţei de apel şi cu privire la soluţia constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2002 în integralitatea sa, argumentând că nu toate bunurile obiect al înstrăinării prin actul juridic respectiv aparţineau domeniului public, caz în care instanţa ar fi trebuit să dispună doar anularea parţială a acestuia, strict cu privire la bunurile din domeniul public.
4. Ultima dintre criticile expuse de SC G. SRL vizează soluţia de respingere a cererii reconvenţionale pe care a formulat-o şi referitor la care precizează că lucrările de îmbunătăţiri constructive la obiectivul sere-construcţie metalică, le-a efectuat în regie proprie şi le-a dovedit cu facturile de aprovizionare cu materiale de construcţii şi planşe fotografice, iar prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.I. s-a determinat valoarea îmbunătăţirilor în raport de valoarea materialelor şi a manoperei de deviz.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Referitor la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Consiliul local Videle, Înalta Curte constată ca fiind corectă soluţia instanţelor inferioare.
Astfel, în raport de conţinutul art. 41 şi 109 C. proc. civ., în care se prevede că: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată” şi că: „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.”, nu se poate reţine încălcarea normelor menţionate prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Consiliul local Videle, întrucât reclamantul are atât capacitate de folosinţă, cât şi interes în promovarea acţiunii introductive pentru protejarea drepturilor asupra bunurilor aparţinând domeniului public al localităţii.
De asemenea şi în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 480 şi urm C. civ., recurenta-pârâtă se află în eroare, întrucât textul legal constituie temei legal nu doar pentru acţiunea în revendicare, ci şi pentru acţiunile derivând din valorificarea elementelor constitutive ale dreptului de proprietate - usus şi fructus, respectiv, posesia şi folosinţa.
Totodată, dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, în care se reţine că: „în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţa titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate...”, nu pot fi interpretate în sensul că autoritatea administraţiei publice nu ar avea calitate procesuală în litigiile referitoare la proprietate, textul având relevanţă sub aspectul indicării titularului dreptului şi a răspunderii autorităţii fată de acesta, având semnificaţie similară instituţiei chemării în garanţie.
Justificarea calităţii procesuale a reclamantului este susţinută şi de prevederile art. 12 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, art. 38 pct. 2 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora Consiliul Local administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului şi ale art. 12 pct. 4 din Legea nr. 213/1998, în care se stipulează că unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate, în ceea ce priveşte litigiile referitoare la bunurile din domeniul public de consiliile locale.
În considerarea celor expuse, precum şi în baza prevederilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, care statuează că titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta şi conform art.67 din acelaşi act normativ, potrivit căruia primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie, Înalta Curte apreciază că, soluţia instanţelor inferioare în sensul legitimării calităţii procesuale a reclamantului este una justă şi legal argumentată.
2. În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale în materia solidarităţii codebitorilor, înalta Curte urmează a le înlătura ca lipsite de pertinenţă, recurenta-pârâtă făcând confuzie între solidaritatea în materie civilă şi cea în materie comercială, în materie comercială operând prezumţia de solidaritate a codebitorilor, conform dispoziţiilor art. 42 C. com., care constituie regula, excepţia formând-o divizibilitatea obligaţiilor, care se aplică strict în caz de stipulaţie expresă - exceptio est strictissime interpretationis. în raport de acestea, pretinsa încălcare a art. 998 şi 1041 C. civ. nu poate fi reţinută în cauză.
3. Cu privire la critica vizând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2002 în integralitatea sa, pentru că, nu toate bunurile obiect al înstrăinării ar aparţine domeniului public, fapt ce ar fi trebuit să conducă doar anularea parţială a contractului, exclusiv în ceea ce privea această categorie de bunuri, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă formulează această susţinere pentru prima dată, în faza procesuală a recursului şi că niciodată, în cele două cicluri procesuale parcurse anterior, nu a formulat această apărare.
În faţa instanţei de apel, a cărei hotărâre o atacă în prezenta cale de atac, SC G. SRL nu a susţinut o astfel de critică, limitându-se să arate că, dispunând asupra nulităţii absolute a contractului mai sus menţionat, instanţa de fond nu a avut în vedere că reclamantul nu a dovedit reaua-credinţă a pârâtelor la încheierea contractului.
În această situaţie, înalta Curte ar urma să se pronunţe asupra acestei situaţii omisso medio, direct în calea extraordinară de atac a recursului, tară a fi fost supusă cenzurii în gradele de jurisdicţie anterioare, în condiţiile în care, conform art. 1169 C. civ., sarcina probei, în dovedirea bunurilor neaparţinând domeniului public, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 26 februarie 2002, revenea însăşi recurentei-pârâte şi în condiţiile în care, pentru identificarea lor, sunt necesare cercetări pe fondul cauzei, administrare de probe în acest sens, ceea ce nu constituie atributul instanţei de recurs.
De asemenea, având în vedere conţinutul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 213/1998, în cuprinsul cărora se stipulează că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile şi că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută, această sancţiune fiind una expresă şi decurgând dintr-o normă specială, cu caracter imperativ, Înalta Curte reţine că soluţia instanţelor inferioare este corectă şi legală, critica invocată de SC G. SRL urmând a fi înlăturată.
4. Înalta Curte înlătură şi critica asupra modului de soluţionare a cererii reconvenţionale, în considerarea faptului că recurenta-pârâtă a indicat doar argumente vizând interpretarea probatoriului, astfel încât, analizarea acestei critici ce ar constitui o reexaminare a probelor şi a situaţiei de fapt în calea extraordinară de atac, în condiţiile în care, instanţa de recurs este limitată la a analiza şi dispune exclusiv asupra incidenţei în cauză a motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu asupra unor chestiuni de fapt, ce sunt de competenţa instanţelor de fond.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC G. SRL Videle împotriva Deciziei comerciale nr.142 din 02 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC G. SRL Videle împotriva Deciziei comerciale nr. 142 din 02 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3972/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3980/2010. Comercial → |
|---|
