ICCJ. Decizia nr. 3984/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3984/2010
Dosar nr. 32163/3/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 3 august 2009, reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA a dedus judecăţii, pe rolul Tribunalului Bucureşti, un litigiu izvorât din executarea unui transport feroviar, în cadrul căruia a avut calitatea de operator de transport, solicitând obligarea pârâtelor SC S.S. SRL - expeditor, SC R. SA - expeditor D.V.I., comisionar vamal şi SC M. SRL - destinatar, la plata sumei de 634.636 lei reprezentând amenzi ce i-au fost aplicate, datorită culpei pârâtelor.
Astfel, reclamanta a arătat în petitul acţiunii că, la data de 5 ianuarie 2005, a preluat de la pârâta SC R. SA containerul X în staţia de cale ferată Constanţa Ferry Boat, iar la data de 8 ianuarie 2005, vagonul a ajuns în staţia de cale ferată Curtici, încărcătura fiind preluată de destinatarul SC M. SA, fără obiecţiuni.
În data de 11 ianuarie 2005, conform procesului-verbal de constatare eliberat de Biroul Vamal Zona Liberă Curtici, ca urmare a unui control efectuat de lucrătorii vamali s-a constatat lipsa următoarelor mărfuri: 180/50 COL cu ţigări L. şi 45/50 COL cu ţigări V.
Faţă de lipsurile constatate ca urmare a acestui control, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Autoritatea Naţională a Vămilor - Biroul vamal Constanta Sud a întocmit actul constatator privind taxele vamale nr. Z din 6 aprilie 2006 şi actul constatator nr. Y din 6 aprilie 2006, stabilind în sarcina reclamantei obligaţia de plată a unor taxe, la care s-au adăugat ulterior, dobânzi şi penalităţi.
Reclamanta a susţinut că, deşi a formulat contestaţii împotriva actelor de control amintite, acestea au fost respinse, astfel încât, la data de 24 ianuarie 2007, a achitat suma de 561.828 de lei şi a introdus prezenta acţiune, încercând să recupereze suma achitată de la persoana vinovată de lipsa mărfurilor. Pârâtele au formulat şi depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar SC S.S. SRL a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în baza dispoziţiilor art. 7 şi 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 13682 pronunţată la data de 30 noiembrie 2009, a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei şi a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 lei către pârâta SC S.S. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc ca moment obiectiv al începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, dată la care păgubitul trebuia sau putea să cunoască dauna şi pe cel care răspunde de ea, în speţă data de 11 aprilie 2006, data întocmirii şi comunicării actelor de impunere, întrucât la acest moment reclamanta a luat cunoştinţă de amenzile vamale stabilite în sarcina sa. Cum acţiunea reclamantei a fost transmisă instanţei prin poştă, la data de 31 iulie 2009, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din actul normativ mai sus amintit, instanţa de fond a respins cererea ca fiind prescrisă.
De asemenea, în motivarea soluţiei sale, instanţa de fond a arătat că, nu poate reţine ca moment al începerii cursului prescripţiei, data la care reclamanta a achitat sumele datorate, deoarece începutul prescripţiei nu poate fi determinat, exclusiv prin raportare la comportamentul uneia dintre părţi şi că, nu pot fi reţinute nici contestaţiile depuse de reclamantă ca fiind cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, întrucât acestea sunt limitativ prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare şi aplicare, iar în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unor astfel de cauze.
Împotriva acestei sentinţe, SN T.F.M.C.F.R.M. SA a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamanta a susţinut că, deşi, prima instanţă a reţinut corect momentul constituirii prejudiciului în patrimoniul SN T.F.M.C.F.R.M. SA, ca fiind data de 24 ianuarie 2007, data achitării amenzii, prin aprecierea nelegală, că acest moment nu poate fi reţinut ca început al cursului prescripţiei, i s-a negat dreptul însuşi, amputându-i-se drepturile şi interesele legitime, cu toate că. instanţa era ţinută să acorde ocrotire în egală măsură tuturor părţilor în litigiu.
A mai arătat că, dreptul subiectiv material la acţiune s-a născut în momentul în care patrimoniul său a înregistrat prejudiciul, momentul plăţii, respectiv al constituirii sumei în litigiu ca şi creanţă, aşa cum a probat în faţa instanţei de fond; că obligaţiile stabilite în sarcina sa au fost contestate, dar contestaţiile au fost respinse, astfel încât, la data de 24 ianuarie 2007 a achitat suma de 561.828 lei cu Ordinul de plată nr. X; că, valorificarea dreptului la acţiune s-a făcut în termenul de prescripţie de 3 ani ce a început să curgă de la 24 ianuarie 2007.
Reclamanta şi-a întemeiat criticile în calea de atac ordinară, pe dispoziţiile art. 1886 C. civ., care prevăd că, nici o prescripţie nu poate începe să curgă mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere. Aceasta a arătat că, în raport de textul legal menţionat, argumentele instanţei de fond privind incidenţa în speţă a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, conduc la concluzia că, SN T.F.M.C.F.R.M. SA ar fi trebuit să promoveze acţiunea introductivă, pentru a nu fi apreciată ca neprescrisă în opinia instanţei de fond, anterior producerii prejudiciului în patrimoniul său, adică să solicite acordarea despăgubirilor, pentru acoperirea unui prejudiciu înainte ca acesta să fi fost cauzat, respectiv, înainte de efectuarea plăţii ca izvor concret al raportului obligaţional.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC S.R. SA, sucursala Arad, a arătat că la sfârşitul anului trecut, SC R. SA a fuzionat cu SC S. SA, fiind absorbită de aceasta din urmă, motiv pentru care, în cauză operând transmisiunea calităţii procesuale pasive, a fost introdusă în calitate de intimata SC S.R. SA, sucursala Arad, în calitate de succesoare a SC R. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia Comercială nr. 351 din 09 iunie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată in sumă de 5.950 lei, către pârâta SC S.S. SRL.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, soluţia instanţei de fond este corectă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune” şi că, din actele constatatoare nr. Y şi Z din 06 aprilie 2006 şi din decizia nr. X din 06 aprilie 2006, depuse la dosar rezultă că, la data de 11 aprilie 2006, reclamanta a luat cunoştinţă de obligaţiile de plată stabilite în sarcina sa.
Curtea a mai arătat că, termenul de prescripţie se naşte de la data la care s-a adus la cunoştinţă reclamantei obligaţia de plată (11 aprilie 2006), conform dispoziţiilor art. 7 şi 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - în sensul că, dreptul la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită curge de la data la care păgubitul a cunoscut dauna sau pe cel care răspunde de ea (ori, în speţă, reclamanta a cunoscut de la comunicarea înştiinţării de plată - 11 aprilie 2006).
De asemenea, a consemnat în considerentele deciziei că, termenul de prescripţie nu curge de la data achitării obligaţiilor de plată, pentru că, în această variantă s-ar crea părţii interesate posibilitatea de a uza de dreptul la acţiune de la o dată lăsată la aprecierea sa.
Totodată, a apreciat ca legală soluţia instanţei de fond şi sub aspectul înlăturării contestaţiilor formulate de reclamantă împotriva actului constatator, ca şi cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, întrucât, respinse fiind, nu se încadrează în nici una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege în acest sens.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA Bucureşti, indicând ca şi argumente de critică a acesteia, motivele prevăzute de punctele 8 şi 9 din art. 304 C. proc. civ. şi solicitând casarea deciziei, schimbarea Sentinţei comerciale nr. 13682 din 30 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Deşi a menţionat în memoriul de recurs formulat, art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a dezvoltat doar critici ce pot fi circumscrise pct. 9 al textului legal amintit.
Astfel, SN T.F.M.C.F.R.M. SA a arătat că, instanţele inferioare au stabilit în mod greşit ca moment al începerii cursului prescripţiei, data de 11 aprilie 2006, data la care a luat cunoştinţă de obligaţia de plată stabilită în sarcina sa, prin aceasta, încălcând dispoziţiile art. 1886 C. civ., care statuează că, nici o prescripţie nu poate începe să curgă, înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.
În sensul celor susţinute, a reiterat criticile formulate în apel, potrivit cărora, argumentele instanţei de fond privind incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, conduc la concluzia că, SN T.F.M.C.F.R.M. SA ar fi trebuit să promoveze acţiunea introductivă, pentru a nu fi apreciată ca neprescrisă în opinia instanţei de fond, anterior producerii prejudiciului în patrimoniul său, adică să solicite acordarea despăgubirilor, pentru acoperirea unui prejudiciu înainte ca acesta să fi fost cauzat, respectiv, înainte de efectuarea plăţii ca izvor concret al raportului obligaţional.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, constată că acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta face o confuzie atunci când susţine că, a da eficienţă prevederilor art. art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care dispun: „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”, constituie încălcare a dispoziţiilor art. 1886 C. civ., care statuează: „nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acelui mod de stingere.”
Astfel, dispoziţiile Titlului XX (art. 1837 şi urm.), precum şi celelalte dispoziţii din C. civ. privitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune având ca obiect un drept patrimonial au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă – publicat în B. Of. nr.19 din 21 aprilie 1958 şi republicat în B. Of. nr. 15 iulie 1960, cu modificările ulterioare.
întrucât norma pretins încălcată este abrogată, critica formulată de reclamantă este în mod evident nefondată.
Dar, chiar în situaţia în care, prevederile art.1886 C. civ. nu ar fi fost abrogate, nu se poate aprecia că, prin aplicarea dispoziţiilor art.8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-ar realiza o încălcare a art.1886 C. civ., întrucât raportul în care se situează cele două norme, una faţă de cealaltă, este de la specie, la gen, respectiv de la special, la general. Astfel, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, constituie norma specială, în timp ce art. 1886 C. civ. este norma generală, iar potrivit principului „specialia generalibus derogant” - specialul derogă de la general, nu se poate aprecia că norma specială ar reprezenta încălcare a normei generale.
Într-o atare situaţie, nu se poate reţine că, hotărârea atacată în calea extraordinară de atac ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, sau că ar fi lipsită de temei legal, în condiţiile în care, instanţele inferioare au dat-o cu aplicarea normei speciale în vigoare incidente în speţă.
Deşi, reclamanta doar a menţionat, fără să dezvolte distinct motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului din această perspectivă, urmează să respingă această critică, constatând că, în cauză, instanţa de apel nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, şi nici nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, litigiul dedus judecăţii fiind o acţiune în regres, prin care reclamanta solicită obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită, pe care susţine că acestea au comis-o. în raport de obiectul pricinii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţele inferioare au făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 privind începutul curgerii prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în repararea pagubei.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât reclamanta a căzut în pretenţii, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 2.480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC S.S. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SN T.F.M.C.F.R.M. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 351 din 09 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, si obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.480 lei către intimata SC S.S. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3982/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4051/2010. Comercial → |
|---|
