ICCJ. Decizia nr. 3981/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3981/2010
Dosar nr. 2645/115/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1550 din 24 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2645/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T. SRL Nădrag în contradictoriu cu pârâta SC P.C. SRL Bocşa obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 231.053,34 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi suma de 5.497,05 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii că, potrivit art. 137 C. proc. civ., instanţa se pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor invocate de părţi. Astfel, a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâtă, motivat de existenţa, la fila 4 din dosarul de fond, a dovezii îndeplinirii acestei proceduri, potrivit art. 7201 C. proc. civ.
Pentru aceleaşi argument, prima instanţă a respins şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, din probatoriul administrat, a rezultat că, între părţi s-au derulat raporturi comerciale contractuale, constând în vânzare-cumpărare de mărfuri şi prestare de servicii, că pârâta cumpărătoare şi-a achitat cu întârziere de 67, respectiv 64, 81 şi 54 de zile, obligaţia corelativă de plată a preţului, deşi mărfurile i-au fost livrate, iar facturile fiscale emise de vânzătoarea reclamantă au fost recunoscute la plată, semnate şi ştampilate de pârâtă - filele 41 şi următoarele din dosarul de fond. Cum în contractul încheiat între părţi, la art. 4 pct. 4 - fila 11 din dosar, s-a prevăzut ca sancţiune pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a preţului, penalităţi de 0,5 % pe zi de întârziere, calculate la suma datorată, deoarece reclamanta a dovedit livrarea mărfii prin facturi, iar pârâta nu a făcut plata în termenul asumat prin contract, ci cu întârzieri, tribunalul a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să plătească suma de 231.053,34 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
În drept, instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 969 C. civ., potrivit cărora, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, consacrând principiul forţei obligatorii a actelor juridice întocmite cu respectarea normelor legale - pacta sunt servanda - şi pe dispoziţiile art. 970 C. civ., care statuează obligaţia de executare cu bună-credinţă a acestor convenţii.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în valoare de 5.497,05 RON, reprezentând taxa de timbru şi 5 RON reprezentând timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând în principal, admiterea căii de atac şi desfiinţarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii cererii introductive.
În motivarea căii ordinare de atac, pârâta a susţinut că soluţia instanţei de fond este greşită şi a criticat-o sub următoarele aspecte:
1. Respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată ca şi consecinţă a prematurităţii acţiunii pentru lipsa procedurii concilierii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., cu motivarea că, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri prin depunerea, la dosarul cauzei, a unor înscrisuri din care "rezulta" că societatea pârâtă a refuzat primirea "procedurii concilierii", constituie depăşire a cadrului procesual cu care instanţa de fond a fost învestită, erijarea instanţei în apărător al reclamantei, dovedind astfel, parţialitate şi săvârşind încălcarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 paragraful 1 teza 1 din CEDO.
2. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care, prima instanţă nu a făcut decât o analiză sumară şi parţială a fondului, fără să examineze apărările pârâtei referitoare la:
- modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere şi cuantumul debitului la care s-au raportat acestea;
- proba creanţei reclamantei cu facturi fiscale neacceptate la plată, nesemnate şi nedovedite ca fiind comunicate societăţii pârâte, cu încălcarea prevederilor art. 46 C. com.;
- lipsa dovezilor privind certitudinea şi exigibilitatea creanţei reclamantei;
- lipsa dovezilor privind întinderea raporturilor contractuale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins apelul pârâtei ca nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
Referitor la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive, pentru neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii concilierii directe, prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., Curtea a apreciat soluţia primei instanţe ca fiind corectă, constatându-se că, la fila 4 şi urm. din dosarul de fond, reclamanta a depus copia expedierii poştale - scrisoare recomandată, pe care se face menţiunea că pârâta a refuzat primirea, iar pârâta nu a contestat menţiunea factorului poştal şi nici nu a solicitat încuviinţarea unei alte probe în combaterea acesteia.
S-a mai reţinut că, finalitatea textului legal, scopul pentru care legiuitorul a înţeles să introducă o etapă prealabilă adresării instanţei, a fost cel de încunoştinţare a debitorului privind sumele pretinse şi a documentelor pe care creditorul îşi întemeiază pretenţiile, tinzându-se spre concilierea părţilor, faţă de prezumţia de bună-credinţă a tuturor participanţilor implicaţi în viaţa economică, ori, în condiţiile în care, refuzul de primire al pârâtei este necontestat, sancţionarea reclamantei cu respingerea cererii ar avea semnificaţia lipsirii normei legale de finalitate şi consfinţirea culpei procesuale a pârâtei.
În speţă, indiferent de comunicarea pretenţiilor sale pârâta avea cunoştinţă atât de contractele dintre părţi, cât şi de momentele la care a efectuat plata serviciilor, însă nu s-a prevalat de efectuarea acestora la termenele stipulate în contract.
Referitor la susţinerile pârâtei privind nedovedirea întinderii raporturilor contractuale dintre cele două părţi şi a obligaţiei reclamantei de a face dovada îndeplinirii propriilor obligaţii faţă de pârâtă, Curtea le-a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă, întrucât, în cauză, subsidiar raportului juridic de bază derulat între părţi, instanţelor le revine sarcina analizei doar privitor la existenţa, întinderea şi exigibilitatea pretenţiilor reclamantei, şi, pe de altă parte, îndeplinirea obligaţiei de încunoştinţare a pârâtei despre demersul juridic, anterior introducerii acţiunii de chemare în judecată.
În raport de cele mai sus expuse, Curtea a reţinut că, pârâta nu a contestat că ar datora reclamantei sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi nu a probat contrariul celor susţinute de reclamanta, fapt realizabil prin dovada efectuării plăţilor datorate în baza contractelor depuse la dosar, la termenele stipulate şi nici nu a dovedit că modul de calcul al acestor penalităţi ar fi greşit şi nu a prezentat un mod corect de calcul, ci s-a mulţumit doar să invoce îndeplinirea procedurilor impuse de art. 7201 C. proc. civ.
Împotriva Deciziei civile nr. 110 din 31 mai 2010, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a declarat recurs pârâta SC P.C. SRL Bocşa, întemeindu-şi criticile la modul generic, pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., specificând expres, doar motivul cuprins la pct. 5, sens în care, a solicitat în principal casarea cu trimitere spre rejudecare în baza art. 312 pct. 1, 3 şi 5 C. proc. civ. şi în subsidiar modificarea deciziei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.
În argumentarea motivelor de recurs, pârâta SC P.C. SRL Bocşa a susţinut că, în mod eronat, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pe care a invocat-o ca şi consecinţă a prematurităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzute de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., că prin soluţia dată acestei excepţii i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, judecat de o instanţă imparţială, consfinţit de art. 6 paragraful 1 teza 1 din CEDO şi de asemenea că, hotărârea pronunţată în apel este nemotivată, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fapt prin care, consideră pârâta, i s-a încălcat dreptul fundamental de acces la justiţie, statuat prin art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
În dezvoltarea motivului de recurs constând în greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pârâta arată că, eroarea instanţei constă, chiar în motivarea pe care se întemeiază soluţia de respingere, respectiv, pentru, argumentul că, reclamata a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe prin depunerea la dosar a înscrisurilor care atestă refuzul pârâtei de a primi expedierea poştală a documentelor prevăzute de dispoziţiile legale pentru această procedură.
Susţine pârâta, că printr-o atare motivare, preluată din considerentele hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel nici nu s-a pronunţat practic asupra criticii pe care i-a adus-o şi care consta în aceea că, prima instanţă a depăşit cadrul procesual cu care a fost învestită prin acţiunea introductivă, ea nefiind chemată să se pronunţe asupra consecinţelor juridice ale refuzului debitoarei de a primi invitaţia la conciliere, situaţie care, constituie în opinia sa, o încălcare flagrantă a dreptului său la un proces echitabil, soluţionat de o instanţă imparţială, drept statuat de art. 6 paragraful 1 teza 1 din C.E.D.O., ca jurisprudenţă a Curţii Europene, în acest sens, indicând cazul Piersack contra Belgiei, hotărârea din 01 octombrie 1982.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, constată că acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente :
Curtea de apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 110 din 31 mai 2010 s-a pronunţat asupra criticii formulate de SC P.C. SRL Bocşa, în sensul celor mai sus expuse, reţinând că : finalitatea textului legal - 7201 C. proc. civ., scopul, pentru care legiuitorul a înţeles să introducă o etapă prealabilă adresării instanţei, a fost cel de încunoştinţare a debitorului privind sumele pretinse şi documentele pe care se întemeiază pretenţiile creditorului, tinzându-se spre concilierea părţilor, pornind de la prezumţia de bună-credinţă a tuturor participanţilor implicaţi în viaţa economică. De asemenea, a reţinut că, sancţionarea reclamantei cu respingerea cererii ca inadmisibilă, în condiţiile refuzului pârâtei de a primi expedierea poştală prevăzută de textul legal pentru îndeplinirea procedurii prealabile ar avea semnificaţia lipsirii de finalitate a normei legale şi consfinţirea culpei procesuale a pârâtei.,
Înalta Curte, apreciază că argumentele mai sus evocate, cuprinse în considerentele hotărârii atacate, constituie interpretarea dată normei legale, de instanţa de apel prin raportare la speţă, motivând soluţia acesteia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, ca şi consecinţă a prematurităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzute de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., şi că, textul legal anterior menţionat s-a aplicat corect la speţă.
De asemenea, referitor la susţinerile pârâtei potrivit cărora, instanţa, prin argumentele mai sus expuse, s-ar fi pronunţat asupra efectelor juridice ale refuzului debitorului de primire a invitaţiei la conciliere directă, depăşind limitele cadrului procesual cu care a fost legal învestită prin cererea de chemare în judecată, înalta Curte, reţine că aceste susţineri sunt lipsite de pertinenţă, în condiţiile în care instanţa nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra unui capăt de cerere cu care nu a fost învestită, ci şi-a argumentat, în fapt şi în drept, interpretând norma legală în considerentele hotărârii, soluţia dată excepţiei ridicate chiar de pârâtă.
Înalta Curte, consideră că, în raport, de actele şi lucrările dosarului, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 7201 alin. (5) teza a 2-a C. proc. civ., astfel că, din perspectiva textului legal amintit, soluţia instanţelor inferioare, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii concilierii este corectă, iar criticile SC P.C. SRL Bocşa sunt lipsite de pertinenţă şi tind la valorificarea propriei culpe, iar susţinerile privind imparţialitatea instanţei sunt lipsite de suport şi contradictorii, în contextul în care, pârâta însăşi, pe de o parte, susţine că hotărârea este nemotivată, iar pe de altă parte, arată că eroarea soluţiei constă în chiar motivarea acesteia.
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin nemotivarea hotărârii recurate în ceea ce priveşte susţinerile şi apărările pârâtei, în raport de care, aceasta consideră că i s-a încălcat dreptul fundamental de acces la justiţie, statuat prin art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, în considerarea următoarelor:
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată că, instanţa de apel a reţinut integral motivele de critică formulate SC P.C. SRL Bocşa şi în considerentele hotărârii se regăsesc argumente referitoare la fiecare element invocat în susţinerea soluţiei pronunţate.
Astfel, criticile pârâtei privind înlăturarea nemotivată a apărărilor sale referitoare la: modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere şi cuantumul debitului la care s-au raportat acestea; proba creanţei reclamantei cu încălcarea prevederilor art. 46 C. com., prin facturi fiscale neacceptate la plată, nesemnate şi nedovedite ca fiind comunicate societăţii pârâte, lipsa dovezilor privind certitudinea şi exigibilitatea creanţei reclamantei, lipsa dovezilor privind întinderea raporturilor contractuale, sunt lipsite de realitate, în considerentele hotărârii recurate regăsindu-se motivele de fapt şi de drept, pentru care instanţa a înlăturat fiecare dintre aceste susţineri.
În legătură cu interpretarea acestor probe, Înalta Curte reţine că reprezintă un aspect de netemeinicie a hotărârii şi că, în calea de atac a recursului, hotărârea atacată nu mai poate fi analizată sub acest aspect, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.C. SRL Bocşa împotriva Deciziei civile nr. 110 din 31 mai 2010, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC P.C. SRL Bocşa împotriva Deciziei civile nr. 110 din 31 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3980/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3982/2010. Comercial → |
|---|
