ICCJ. Decizia nr. 3982/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr: 3982/2010
Dosar nr. 3345/63/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, la data de 23 martie 2009, reclamanta R.A.T. Craiova a solicitat obligarea pârâtei Asociaţia de Locatari nr. II - C.N., la plata sumei de plata sumei de 137.217,49 lei reprezentând penalităţi de întârziere evidenţiate în facturile din perioada ianuarie 2006 - decembrie 2007.
În dovedirea pretenţiilor sale, reclamanta a anexat acţiunii introductive, contractul de furnizare a energiei termice nr. 82 din 3 martie 2005 încheiat între părţi, notificarea adresată pârâtei data de 12 mai 2009, facturile emise în perioada menţionată şi situaţia plăţilor efectuate în baza acestor facturi. în cauză s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei şi expertiză tehnică contabilă având ca obiectiv verificarea modului de calcul al penalităţilor solicitate.
Prin sentinţa nr. 34 din 13 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3345/63/2009, Tribunal Dolj, secţia comercială, a respins cererea formulată de reclamanta R.A.T. Craiova împotriva pârâtei Asociaţiei de Locatari nr. 11 - C.N.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere natura pretenţiilor reclamantei, penalităţi de întârziere, rezultând din contractul de furnizare a energiei termice nr. 82 încheiat între părţi la data de 03 mai 2005, în care se prevede la art. 21 alin. (2) că, neachitarea facturii, în termen de 30 zile lucrătoare, atrage în sarcina debitoarei obligaţia de plată a unor penalităţi de întârziere ce se vor stabili conform reglementărilor legale în vigoare la data calculării lor.
Instanţa de fond a reţinut că, clauza penală reprezintă o sancţiune contractuală prestabilită, fiind o convenţie accesorie, prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Având în vedere natura convenţională a clauzei penale, care nu poate fi completată cu alte prevederi legale, întrucât în speţă s-a omis cuantificarea clauzei penale, în temeiul căreia reclamanta ar fi fost îndreptăţită să încaseze suplimentar o sumă de bani, în situaţia plăţii cu întârziere a energiei termice, fără să fie ţinută să probeze existenţa unui prejudiciu, conf. art. 1069 alin. (2) C. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei R.A.T. Craiova privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Împotriva sentinţei nr. 34 din 13 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3345/63/2009, de Tribunalul Dolj, secţia comercială, a declarat apel reclamanta R.A.T. Craiova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 282-298 C. proc. civ.
În motivele de apel, reclamanta a invocat neachitarea la scadenţă de către pârâtă a c/valorii facturilor şi a arătat că, penalităţile de întârziere în sumă de 137.217,49 lei, au fost calculate în temeiul art. 21 alin. (2) din contract conform reglementărilor legale în vigoare - O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 210/2005, Legea nr. 326/2001 şi Legea nr. 51/2006.
S-a mai arătat că, în mod eronat instanţa de fond a respins acţiunea, pe motiv că penalităţile nu au fost cuantificate în contract, atât timp cât, în art. 21 alin. (2) din contract se menţionează că penalităţile, aplicate pentru neplata sau plata cu întârziere a facturilor emise, se calculează conform reglementărilor în vigoare, legislaţie care a fost mereu modificată, făcând trimitere la raportul de expertiza contabilă efectuat în cauză prin care s-a stabilit un cuantum al penalităţilor de întârziere de 141.433,54 lei întrucât, R.A.T. Craiova pentru lunile ianuarie şi februarie 2006 a aplicat în mod eronat un procent de 0,05% pe zi întârziere, potrivit Legii nr. 210/2005, acesta fiind de fapt în cuantum de 0,10% pe zi întârziere.
Prin Decizia nr. 82 din 28 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că, în mod temeinic şi legal tribunalul a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere în lipsa unei clauze penale exprese prevăzute în contractul de furnizare a energiei termice încheiat între părţi, deoarece natura juridică a clauzei penale este una convenţională, ce nu se poate complini printr-o reglementare juridică specială.
De asemenea a apreciat că, drepturile şi obligaţiile părţilor izvorăsc dintr-un raport juridic de drept comercial, guvernat de dispoziţiile legii comerciale, completate cu cea civilă, raport juridic al cărui conţinut este stabilit prin voinţa părţilor situate pe poziţii de egalitate juridică astfel că, în lipsa unei clauze penale valabil stabilită în contractul părţilor, debitorul nu poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor asumate, arătând că, din chiar motivele de apel rezultă că reclamantă a calculat penalităţi de întârziere într-un alt cuantum decât cel prevăzut de dispoziţiile legale, pe care ea însăşi le invocă în apărare. În drept, Curtea şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 1066 şi urm., art. 969-970 C. civ., raportate la art. 21 alin. (2) din contractul părţilor.
Împotriva Deciziei nr. 82 din 28 aprilie 2010, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a declarat recurs reclamanta R.A.T. Craiova, solicitând reanalizarea probatoriilor administrate, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a criticat hotărârea atacată pentru netemeinicie şi nelegalitate, fără însă a încadra criticile formulate în vreunul dintre motivele prevăzute expres de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., menţionând acest text legal la modul generic, ca şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Referitor la ultimul text legal pe care reclamanta îşi întemeiază recursul", înalta Curte reţine că, nu este incident în speţă, posibilitatea analizării cauzei în recurs şi sub aspectul altor critici, decât cele limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fiind prevăzută exclusiv pentru hotărârile care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ceea ce nu este cazul în speţă, hotărârea recurată, fiind pronunţată chiar în această cale de atac.
Astfel, elementele de critică dezvoltate de reclamantă se referă la următoarele aspecte: analiza superficială făcută de instanţa de apel asupra actelor şi lucrărilor dosarului, ignorarea unor probe administrate, între care concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză, facturile acceptate la plată şi extrasele de cont confirmate ce conţin soldul debitor şi distinct penalităţile de întârziere, susţinerea greşită că eroarea la calculul penalităţilor pentru lunile ianuarie şi februarie 2006 ar conduce la concluzia aplicării greşite a dispoziţiilor legale pentru calculul penalităţilor aferente întregii perioade, ignorarea faptului că, pentru calculul penalităţilor, a indicat acte normative, penalităţile datorându-se, în temeiul legii, respectiv în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 51/2006 şi art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 326/2001.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Majoritatea criticilor mai sus enumerate, dezvoltate de reclamantă în motivele de recurs, se referă la administrarea şi interpretarea probelor, vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii, asupra cărora, Înalta Curte reţine că nu se poate pronunţa, având în vedere că dispoziţiile pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, hotărârea atacată nemaiputând fi analizată sub acest aspect.
Referitor la susţinerile reclamantei potrivit cărora, penalităţile pe care le solicită şi care formează obiectul cauzei sunt datorate de pârâtă în temeiul legii, respectiv al dispoziţiilor art. 42 alin. 10 lit. b) din Legea nr. 51/2006 şi art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 326/2001, Înalta Curte le va înlătura, în considerarea faptului că, reclamanta le formulează pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului şi nu pot face obiectul analizei omisso medio, direct în această fază procesuală, în celelalte două grade de jurisdicţie reclamanta întemeindu-şi acţiunea şi respectiv criticile împotriva hotărârii instanţei de fond, pe dispoziţiile art. art. 21 alin. (2) din contractul de furnizare a energiei termice încheiat între părţi la 3 martie 2005, arătând doar referitor la modul de calcul al penalităţilor incidenţa reglementărilor legale în vigoare - O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 210/2005, Legea nr. 326/2001 şi Legea nr. 51/2006.
În ceea ce priveşte, criticile referitoare la faptul că, instanţele inferioare nu au făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 42 alin. 10 lit. b) din Legea nr. 51/2006 şi art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 326/2001, care conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. ar putea fi circumscrise punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., înalta Curte le apreciază ca lipsite de pertinenţă şi urmează să le respingă, pe de o parte pentru că au fost invocate omisso medio şi pe de altă parte, în ceea ce priveşte incidenţa lor în realizarea calculului penalităţilor de întârziere evidenţiate în facturile din perioada ianuarie 2006 - decembrie 2007, le va respinge în considerarea faptului că, Legea nr. 51/2006 publicată în M. Of. nr. 254 din 21 martie 2006, a intrat în vigoare, conform art. 54 din însuşi actul normativ, în termen de un an de la data publicării sale, respectiv la data de 21 martie 2007, dată la care, conform dispoziţiilor art. 55 ale aceluiaşi act normativ a fost abrogată Legea nr. 326/2001, astfel încât, aceste prevederi legale nu pot constitui, în mod evident, temei pentru calculul penalităţilor solicitate de reclamantă.
De asemenea, având în vedere situaţia mai sus expusă, respectiv aceea că, Legea nr. 51/2006 a intrat în vigoare la 1 an şi 3 luni de la începutul intervalului pentru care se solicită penalităţi, şi conform principiului neretroactivităţii legii civile, pentru perioada ianuarie 2006 - martie 2007 acest act normativ nu poate constitui temei pentru calculul penalităţilor, ca de altfel şi Legea nr. 326/2001, care era abrogată la 23 mai 2009, data promovării acţiunii de către reclamantă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect au respins acţiunea instanţele inferioare.
Corecte sunt şi argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia de respingere întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 969-970,1066 şi 1069 alin. (2) C. civ.
Astfel, clauza penală fiind o sancţiune contractuală prestabilită, o convenţie accesorie, prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, s-a reţinut corect că nu poate fi completată cu alte prevederi legale şi întrucât în speţă s-a omis cuantificarea clauzei penale a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta R.A.T. Craiova împotriva Deciziei nr. 82 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3981/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3984/2010. Comercial → |
|---|
