ICCJ. Decizia nr. 4151/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4151/2010
Dosar nr. 5696/3/2008
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5781 din 8 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 5696/3/2008, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia de inadmisibilitate, invocată de pârâtă; a respins, totodată, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.P. SA în contradictoriu cu intimata SC I.D.C. SA.
În considerentele sentinţei, judecătorul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a solicita obligarea sa la încheierea contractelor de vânzare cumpărare imobiliară în temeiul antecontractului autentificat sub nr. X/2007, precum şi inexistenţa obligaţiei reclamantei de a încheia aceste contracte. Reclamanta a susţinut că părţile au prevăzut în antecontract că drepturile şi obligaţiile acestora, constând în perfectarea contractelor de vânzare cumpărare imobiliară, sunt afectate de un termen extinctiv alternativ, care a expirat.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, apreciind că acţiunea, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., are un caracter subsidiar, reclamanta trebuind să formuleze o acţiune în realizare.
A formulat şi cerere reconventională, prin care a solicitat să se constate existenţa dreptului său de a solicita obligarea reclamantei la încheierea contractelor de vânzare cumpărare imobiliară.
La termenul din data de 21 mai 2008 judecătorul fondului a respins ca inadmisibilă cererea reconventională, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., constatând că această cerere vizează constatarea unui fapt pozitiv, pârâta având la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului.
Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii principale a fost respinsă, judecătorul reţinând că acţiunea vizează constatarea unui fapt negativ, aspect permis de prevederile art. 111 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, judecătorul a apreciat caracterul neîntemeiat al acţiunii principale, cu următoarele considerente: a reţinut ca reclamanta, prin argumentele invocate, respectiv art. 8 din antecontract, interpretează în mod abuziv o clauză a antecontractului, din coroborarea cu textul inserat la lit. b) pct. 1 -4, constatând că termenul este prevăzut în favoarea pârâtei, fiind, practic, un termen de suspendare a termenului de obligarea la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Judecătorul a interpretat art. 8 din contract cu aplicarea prevederilor art. 970 alin. (2) şi 969 C. civ., precum şi a art. 254 şi 259 C. fisc. În baza acestei interpretări, a reţinut că antecontractul stabilea în sarcina reclamantei promitente obligaţia de a vinde terenul în suprafaţă de 383.263 mp din Prelungirea Ghencea, obligaţia de a dezmembra acest teren în două loturi, obligaţia de a efectua orice act necesar transmiterii proprietăţii, obligaţia prezentării unor documente la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare, respectiv certificatul de atestare fiscală, ca şi obligaţia de transmitere a proprietăţii şi posesiei bunului promis la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, obligaţia restituirii avansului de preţ dacă nu se încheie contractul de vânzare cumpărare, iar în sarcina pârâtei obligaţia de a cumpăra proprietatea, de a chita în 48 de ore de la semnarea antecontractului suma de 1.250.000 euro ca avans, obligaţia de a plăti restul de preţ, etc.
Din analiza acestor prevederi contractuale, judecătorul a concluzionat existenţa unor obligaţii succesive în timp, operante la termene diferite: raportându-se la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică, reclamanta avea obligaţia de a se abţine de la orice fapt contrar îndeplinirii obligaţiei de transmitere a proprietăţii, de a prezenta la momentul autentificării documentele necesare şi de a conveni cu pârâta traseele de acces şi de utilităţi.
Data de 7 zile lucrătoare de a intabularea dreptului de proprietate nu a fost interpretată ca având un caracter extinctiv, aşa cum a susţinut reclamanta, acest termen fiind interpretat prin raportare la tot conţinutul art. 8 din antecontract, astfel: reclamanta avea obligaţia de a se abţine de la orice fapt sau act contrar îndeplinirii obligaţiei de a transmite proprietatea, precum şi obligaţia prezentării, la data autentificării contractelor de vânzare - cumpărare, a certificatului de atestare fiscală, obligaţia impusă ad validitatem pentru vânzare. Probele administrate au relevat că demersurile reclamantei pentru obţinere a acestui certificat au fost tardive în raport de metodologia eliberării acestuia, art. 70 C. proc. fisc. menţionând că actul se eliberează în 48 de ore numai în ipoteza în care sumele reprezentând taxe şi impozite au fost achitate la termen şi în cuantumul datorat. S-a reţinut că s-a creat o situaţie specială care a simulat buna credinţă a reclamantei în demersul său de obţinere a certificatului de atestare fiscală, reclamanta precizând în cererea depusă că a achitat sume mai mari decât cele datorate, astfel încât nu s-a mai încadrat în termenul de 48 de ore prevăzut de art. 70. În consecinţă, s-a apreciat că reclamanta îşi invocă propria culpă, neputându-se da eficienţă juridică argumentării acesteia în solicitarea constatării faptului negativ al inexistenţei dreptului pârâtei de a solicita obligarea la încheierea contractului de vânzare cumpărare imobiliară.
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamantă, această solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii, criticile sale vizând în principal greşita interpretare a clauzelor contractuale, cu referire la termenul considerat ca fiind extinctiv, încălcarea principiului disponibilităţii, preluarea argumentelor din cererea reconvenţională, deşi aceasta fusese respinsă ca inadmisibilă.
Prin decizia comercială nr. 215 din 30 martie 2010, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, cu următoarele considerente: a fost înlăturată critica referitoare la nerespectarea obiectului cererii şi al principiului disponibilităţii, pretenţia reclamantei fiind examinată nu numai din perspectiva celor invocate de această parte, ci şi prin raportare la apărările pârâtei, invocate prin întâmpinare. S-a reţinut totodată, că nu poate fi redus conţinutul raportului juridic născut în temeiul antecontractului doar la dreptul de a solicita obligarea promitentei vânzătoare la încheierea contractelor şi obligaţia corelativă a încheia aceste contracte, fără a se analiza obligaţiile succesive, scadente la epoci diferite, născute din acelaşi act, din această perspectivă fiind reţinută ca fiind corectă reţinerea judecătorului fondului cu privire la sustragerea reclamantei de la una din obligaţiile asumate.
A fost înlăturată şi critica reclamantei referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 969 şi 977 C. civ., completul de judecată reţinând că toate drepturile şi obligaţiile expres menţionate în antecontract constituie conţinutul convenţional al raportului juridic creat între părţi. S-a reţinut, de asemenea, că reclamanta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile asumate prin antecontract, neputând, deci, invoca propria turpitudine sub pretextul împlinirii termenului stabilit pentru autentificarea actului de înstrăinare, dacă nu şi-a îndeplinit o obligaţie esenţială, prevăzută de norme imperative şi preluată în contract.
S-a apreciat că data stabilită pentru autentificare (de 15 mai 2007 - dacă, ulterior dezmembrării, proprietatea va fi intabulată pe numele promitentului vânzător până la această dată - respectiv, el mult după şapte zile lucrătoare de la data intabulării dreptului de proprietate) nu este prevăzută ca un termen extinctiv alternativ care ar avea ca efect inexistenţa unui drept al pârâtei şi inexistenţa obligaţiei corelative a reclamantei, ulterior acestei date. S-a reţinut că intimata pârâtă şi-a manifestat disponibilitatea de a continua demersurile în vederea încheierii contractelor de vânzare cumpărare în formă autentică, antecontractul prevăzând exercitarea dreptului de opţiune exclusiv de către promitentul cumpărător, deoarece interesele acestuia ar fi fost periclitate de ipotezele avute în vedere de antecontract, termenul fiind prevăzut în favoarea cumpărătorului.
Completul de judecată a apreciat corecta soluţionare a cauzei în fond, prin reţinerea încălcării de către reclamantă a obligaţiei de a se abţine de la orice fapt sau act contrar îndeplinirii obligaţiei de a transmite proprietatea, precum şi a obligaţiei de a prezenta la data autentificării certificatul de atestare fiscală. S-a reţinut caracterul tardiv şi ineficient al demersurilor reclamantei pentru obţinerea certificatului de atestare fiscală, în condiţiile în care aceasta cunoştea că se află în procedură de inspecţie fiscală, la termenul notificat pentru încheierea contractelor - 22 iunie 2007 - reclamanta figurând cu obligaţii de plată a impozitului pentru terenurile societăţii. Relevantă a fost apreciată şi împrejurarea că ulterior termenului notificat pentru încheierea contractului în formă autentică, respectiv abia la data de 26 iunie 2007 reclamanta a depus cerere de compensare, în aceeaşi zi fiind eliberat şi certificatul care atesta că societatea nu figurează cu debite restante. De asemenea, s-a reţinut şi că notificarea pentru încheierea contractelor de vânzare cumpărare nu menţionează situaţia certificatului de atestare fiscală, deşi reclamanta cunoştea incertitudinea eliberării acestui act până la momentul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare.
S-a mai reţinut că la data prezentării în faţa notarului public, pârâta şi-a exercitat dreptul de opţiune în sensul încheierii contractului de vânzare cumpărare, situaţie în care s-a născut obligaţia reclamantei de a încheia respectivul contract. In consecinţă, a fost înlăturată susţinerea reclamantei - apelante în sensul că la data de 22 iunie 2007 a încetat orice raport juridic între părţile antecontractului prin simpla expirare a acestui termen.
Celelalte critici ale reclamantei apelante au fost înlăturate, apreciindu-se că prevederile contractuale trebuie interpretate după intenţia comună a părţilor, clauza referitoare la termenul de încheiere a contractelor autentice trebuind a fi interpretată în sensul că părţile au urmărit producerea efectului scontat. S-a mai precizat că această clauză a termenului în care trebuia încheiat contractul autentic de vânzare cumpărare trebuie interpretată în lumina ansamblului prevederilor contractuale şi în raport de art. 977 - 985 C. civ. In acest context, s-a reţinut că obligaţia prezentării certificatului de atestare fiscală este impusă de art. 254 alin. (7), art. 259 alin. (6) C. fisc., sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului. De asemenea, potrivit art. 1025 C. civ., reclamanta nu poate invoca în favoarea sa expirarea termenului propus chiar de ea dacă, prin fapta sa a determinat imposibilitatea prezentării actelor în lipsa cărora actul autentic nu putea fi încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SN I.P. SA, care a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Reclamanta a invocat prevederile art. 304 pct. 8, 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
În ce priveşte incidenţa prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.:
- completul de apel a interpretat greşit antecontractul şi a schimbat înţelesul lămurit şi neîndoielnic al acestuia, cu referire la art. III.2, art. VIII şi art. X; a susţinut că s-a stabilit eronat că termenul prevăzut pentru încheierea contractelor în formă autentică este unul suspensiv, el fiind extinctiv, astfel încât la expirarea termenului alternativ au încetat atât dreptul pârâtei de a solicita încheierea contractelor, cât şi obligaţia sa corelativă; a mai arătat că ulterior datei de 23 iunie 2007 mai subzistau, potrivit voinţei părţilor, numai obligaţiile prevăzute la punctele 2, 3 4 ale art. VIII din antecontract, niciuna dintre acestea neprezentând relevanţă în speţă, ele vizând doar dreptul la daune interese şi, din această cauză având o scadenţă ulterioară încetării, prin efectul termenului extinctiv, a principalului raport juridic generat de antecontract;
- completul de judecată a interpretat greşit art. VIII pct. 4 din antecontract, reţinând eronat că la data la care trebuiau încheiate contractele de vânzare cumpărare s-a născut obligaţia de a încheia aceste contracte ca efect al exercitării de către pârâtă unui pretins drept contractual de opţiune; această prevedere nu este aplicabilă în speţă, dreptul de opţiune putând fi exercitat doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiţii: îndeplinirea de către părţi a obligaţiilor contractuale şi intervenţia uneia dintre situaţiile enumerate sub a-c; or, susţine reclamanta, în speţă, nu s-a pus problema verificării îndeplinirii acestor condiţii, astfel încât este eronată reţinerea dreptului de opţiune al pârâtei;
- au fost interpretate greşit şi raporturile juridice născute în temeiul antecontractului, cel supus judecăţii fiind raportul principal, celelalte fiind accesorii; a apreciat că este eronată aprecierea completului de judecată în sensul că raportul juridic dintre părţi nu poate fi redus doar la dreptul de a solicita încheierea contractului şi la obligaţia corelativă;
- instanţa a apreciat greşit antecontractul prin prisma art. 970 C. civ., precum şi din perspectiva aplicării prevederilor art. 977-985 C. civ., prin care a denaturat voinţa părţilor, de a supune raportul juridic principal unui termen extinctiv;
- împlinirea termenului extinctiv este străină de ideea de culpă, astfel încât judecătorii nu trebuiau să analizeze pretinsa culpă a părţilor în neîndeplinirea obligaţiilor; a mai susţinut că nici nu există o culpă a sa, ea îndeplinindu-şi propriile obligaţii, neemiterea certificatului de atestare fiscală neputându-i-se imputa, obţinerea acestui certificat nefiind o obligaţie de rezultat, ci una de diligentă; a mai arătat că se afla în procedura de verificare fiscală din anul 2006; culpa poate fi reţinută doar în sarcina pârâtei, care nu a prezentat dovada emisă de Primăria municipiului Bucureşti privind numerele poştale aferente loturilor 3-9 din care să rezulte accesul acestor loturi direct la calea publică.
Cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia recurată este nemotivată, judecătorii reluând pasaje din întâmpinarea depusă de pârâtă în dosarul de apel, precum şi că judecătorii nu au argumentat înlăturarea susţinerilor sale. Reclamanta a mai susţinut că decizia cuprinde motive străine de natura pricinii, judecătorii aplicând normele specifice termenului suspensiv, în speţă fiind un termen extinctiv, că judecătorii au motivat soluţia pe ideea de culpă, inexistentă în cazul termenului extinctiv şi că motivarea deciziei este contradictorie, întrucât apreciind incidenţa prevederilor art. VIII pct. 4 din antecontract au admis implicit că şi-a îndeplinit obligaţiile, iar ulterior s-a argumentat neîndeplinirea acestor obligaţii, cu referire la neprezentarea certificatului de atestare fiscală.
Reclamanta a susţinut şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că judecătorii apelului au aplicat greşit prevederile legale referitoare la termenul suspensiv, în speţă fiind vorba de un termen extinctiv. A mai susţinut că în mod greşit judecătorii apelului au apreciat că la judecata cauzei în fond nu a fost încălcat principiul disponibilităţii, în ce priveşte limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, că au fost încălcate regulile privind admisibilitatea probelor şi că motivarea pe ideea de culpă excede obiectului litigiului.
Prin întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele argumente:
- interpretarea contractului s-a făcut fără denaturare, judecătorii instanţelor inferioare apreciind corect că se impunea analiza coroborată a tuturor obligaţiilor asumate de reclamantă, nefiind posibilă reducerea acestora la obligaţia de a încheia contractul, pentru a înlătura de la verificare nerespectarea obligaţiei de obţinere şi prezentare a certificatului de atestare fiscală;
- judecătorii au reţinut corect existenţa dreptului său de opţiune la cumpărarea terenurilor, această manifestare de voinţă fiind exprimată în termenul prevăzut în antecontract;
- judecătorii au aplicat corect prevederile art. 977-985 C. proc. civ., existenţa unor clauze de drept strict neexcluzând dreptul instanţei de a verifica dacă există astfel de clauze şi de a constata/pronunţa asupra efectului lor; a susţinut că s-a reţinut corect tardivitatea şi ineficienta demersurilor reclamantei de obţinere a certificatului de atestare fiscală, în condiţiile în care cunoştea existenţa controlului fiscal la care era supusă;
- decizia de apel este motivată, considerentele fiind coerente şi corespunzătoare naturii pricinii, validarea unei susţineri a uneia dintre părţi neechivalând cu o nemotivare; a susţinut că nu există considerente străine de natura cauzei, decizia fiind rezultatul calificării proprii dată termenului în discuţie; din această perspectivă, a arătat că în mod legal judecătorii instanţelor inferioare au apreciat incidenţa prevederilor art. 1025 şi art. 1014 C. civ.
- judecătorul fondului a respectat obiectul cererii şi principiul disponibilităţii, limitele acesteia nefiind depăşite; a arătat că a fost soluţionat chiar obiectul cererii de chemare în judecată, dar şi în raport de apărările invocate în cauză, vizând calificarea corectă a dispoziţiei contractuale incidente.
Nu au fost depuse înscrisuri noi în această fază procesuală.
Analizându-se decizia recurată în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Se reţine că problema principală în speţă este aceea a stabilirii conţinutului raportului juridic dintre părţi, născut în baza antecontractului încheiat de acestea. Din perspectiva acestei analize, se reţine că în mod corect judecătorii instanţelor inferioare au apreciat conţinutul raportului juridic dintre părţi prin luarea în considerare a tuturor obligaţiilor asumate de părţi, neputând fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că raportul juridic trebuie limitat doar la obligaţia de încheiere a contractului de vânzare cumpărare. Această concluzie rezultă în primul rând din modul de reglementare a obligaţiilor ce au fost asumate de către părţi. Se reţine în acest sens că obligaţiile asumate de reclamantă nu se rezumă la încheierea contractului de vânzare cumpărare, antecontractul detaliind nu numai această obligaţie, ci şi alte obligaţii, necesare şi obligatorii pentru încheierea contractului în formă autentică (obligaţii care, în măsura nerespectării, conduceau la imposibilitatea semnării actului final). In al doilea rând, modul de redactare a clauzei de încetare a antecontractului conduce, de asemenea, la concluzia că această încetare nu intervine automat, analiza termenului limită de încetare trebuind a fi efectuată în raport de toate obligaţiile asumate. Or, aşa cum au statuat şi judecătorii instanţelor inferioare, simpla expirare a termenului nu conduce la încetarea tuturor obligaţiilor dintre părţi, fiind necesară şi o analiză a cauzelor (culpei) care a determinat neîncheierea contractului, prin raportare la toate obligaţiile asumate de părţi, iar nu doar, aşa cum a susţinut reclamanta, doar prin raportare la neîndeplinirea obligaţiei de semnare a contractului.
Având în vedere cele expuse anterior, se reţine că în mod legal, constatând culpa reclamantei în neîndeplinirea întocmai a obligaţiilor asumate, judecătorii instanţelor inferioare au hotărât în sensul respingerii acţiunii acesteia. Nu poate fi reţinută critica reclamantei în sensul că judecătorii instanţelor inferioare ar fi schimbat înţelesul vădit şi neîndoielnic al actului juridic dintre părţi (cu referire la clauza de încetare a efectelor antecontractului) din considerentele expuse în decizia recurată nerezultând că judecătorii apelului ar fi calificat în alt mod actul părţilor. Analiza aspectului legat de efectuarea demersurilor asumate obligatoriu de către reclamantă nu are valenţa schimbării naturii juridice a actului, această analiză fiind realizată în raport de susţinerile reclamantei şi de apărările pârâtei. De altfel, în tot cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu se regăseşte o calificare a clauzei invocate de reclamantă în sensul criticat de aceasta prin memoriul de recurs.
Este înlăturată şi critica referitoare la denaturarea acordului de voinţe. Judecătorii apelului, având în vedere susţinerile şi apărările părţilor, au procedat corect la analiza obligaţiilor părţilor din perspectiva prevederilor art. 970 şi ale art. 977-985 C. civ., aceste norme fiind general valabile şi aplicabile tuturor clauzelor contractuale, în situaţia în care părţile conferă un înţeles diferit voinţelor exprimate la momentul încheierii actului juridic.
Nu este reţinută nici critica referitoare la imposibilitatea aprecierii culpei în îndeplinirea obligaţiilor, raportat la termenul extinctiv. Deşi formulează această critică, reclamanta nu arată textul legal care instituie o asemenea interdicţie de analiză în speţa dedusă judecăţii. De altfel, acceptarea acestei critici ar conduce la concluzia că orice parte contractantă, în măsura în care în actul juridic a fost stabilit un termen maxim pentru îndeplinirea obligaţiilor, poate ignora cele la care s-a obligat, aşteptând împlinirea termenului care ar conduce la stingerea obligaţiilor asumate. Or, o asemenea atitudine a unei părţi contractante, de nerespectare a obligaţiilor asumate în aşteptarea expirării termenului convenit trebuie analizată, aşa cum au procedat şi judecătorii instanţelor inferioare.
Din acelaşi considerente nu poate fi reţinută nici critica referitoare la greşita reţinere a incidenţei prevederilor art. 1022-1025 C. civ. Se observă că textele legale menţionate reglementează obligaţia cu termen, legiuitorul nefăcând distincţia, realizată de doctrină, între termenul suspensiv şi cel extinctiv. In consecinţă, textele menţionate sunt aplicabile tuturor obligaţiilor cu termen, concluzia contrară ar fi aceea că pentru obligaţia prevăzută sub termen extinctiv nu ar exista reglementare legală. Însă, în lipsa unei exprimări exprese a legiuitorului în sensul că secţiunea II din capitolul VI al Codului civil se referă doar la obligaţia prevăzută sub termen suspensiv, concluzia care se impune este aceea că aceste texte legale sunt aplicabile, aşa cum am menţionat deja, tuturor obligaţiilor prevăzute sub termen, fără nicio distincţie.
În sfârşit, este înlăturată şi critica referitoare la inexistenţa considerentelor care au format convingerea judecătorilor apelului, reţinându-se că în decizia recurata sunt prezentate amplu argumentele care au condus judecătorii la soluţia pronunţată. Faptul că în aceste considerente se regăsesc anumite aspecte invocate de pârâta intimată nu are valoarea unei nemotivări, judecătorii reţinând doar pertinenţa acestor apărări, după trecerea lor prin filtrul analizei. De asemenea nu se poate aprecia că decizia cuprinde aspecte care depăşesc cadrul procesual, cunoscut fiind că acest cadrul nu este dat doar de cererea reclamantei, ci şi de apărarea pârâtei, judecătorii neputând face abstracţie de aceste apărări, în condiţiile în care sunt strâns legate de pretenţia dedusă judecăţii. Totodată, nu se reţine critica referitoare la încălcarea regulilor privind admisibilitatea probelor, neputând fi apreciată o asemenea încălcare cu privire la unul din înscrisurile depuse în probaţiune de pârâtă, indiferent de titulatura dată acestui înscris.
Pentru considerentele arătate, şi constatându-se că decizia de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SN I.P. SA BUCUREŞTI împotriva Deciziei nr. 215 din 30 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4051/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4191/2010. Comercial → |
|---|
