ICCJ. Decizia nr. 541/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 541/2010
Dosar nr. 5064/110/2007
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 septembrie 2007 şi precizată la 28 noiembrie 2007 reclamanta SC V.V. SA, Republica Moldova, cheamă în judecată pe pârâta SC V.B. SRL, Bacău, solicitând instanţei să oblige pârâta să-i plătească suma de 33.278,32 dolari S.U.A. reprezentând contravaloare marfă livrată (vin) şi neachitată şi suma de 11.311,8 dolari S.U.A. reprezentând penalităţi calculate conform pct. 2.2 din contractul comercial din 13 iunie 2006 încheiat între părţi, cu cheltuieli de judecată.
La 17 octombrie 2007 pârâta formulează cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei – pârâtă reconvenţional la plata sumei de 48.116,48 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi de întârziere în livrarea mărfii, calculate conform art. 3.2 din contract, şi în continuare până la data executării.
Prin sentinţa civilă nr. 123 din 16 mai 2008, îndreptată din oficiu prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 26 august 2008, Tribunalul Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ, respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de pârâtă, admite acţiunea aşa cum a fost precizată a reclamantei şi obligă pârâta să achite reclamantei suma de 33.177,32 dolari S.U.A. reprezentând contravaloare marfă livrată şi neachitată, precum şi suma de 11.277,80 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi de întârziere, cu 3.493,3 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, admite cererea reconvenţională, obligă reclamanta – pârâtă reconvenţional să achite pârâtei – reclamante reconvenţional suma de 48.116,48 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi de întârziere, cu 3.476 lei cheltuieli de judecată în sarcina reclamantei – pârâtă reconvenţional, compensează obligaţiile dintre părţi şi obligă reclamanta să achite pârâtei suma de 3.661,36 dolari S.U.A., compensează cheltuielile de judecată efectuate de către părţi şi obligă reclamanta să achite pârâtei suma de 36,70 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, pe de o parte că reclamanta este corect reprezentată prin avocat, în baza unui contract de asistenţă juridică valabil încheiat, iar pe de altă parte că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în sensul achitării mărfii livrate la termenele stipulate în contract, reclamanta fiind îndrituită şi la penalităţi de întârziere conform pct. 2.2 din contractul dintre părţi, precum şi că reclamanta – pârâta reconvenţional datorează pârâtei – reclamante reconvenţional penalităţi pentru livrarea cu întârziere a cantităţii de marfă sau nelivrarea întregii cantităţi, calculate conform pct. 2.2 din contract, clauza nefiind înscrisă în contract, astfel că transportul mărfii este în sarcina vânzătorului, care este ţinut, conform art. 2.1 din contract, de clauza de livrare - oraş indicat de cumpărător.
Apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin Decizia nr. 106 din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, care reţine, în acest sens, că transportul mărfii cădea în sarcina apelantei, destinaţia urmând a fi indicată de intimată, că vinul a fost livrat cumpărătoarei în oraşele Focşani şi Iaşi, intimata necomunicând o altă destinaţie, împrejurare raportat la care întreaga cantitate de vin contractată trebuia să ajungă în aceleaşi localităţi, că sistarea livrării mărfii de către apelanta vânzătoare nu este justificată faţă de faptul că părţile nu au prevăzut livrarea mărfii eşalonat, în raport de primirea preţului, ci între 15 iunie – 10 iulie 2006, că ambele părţi sunt în culpă, apelanta nelivrând întreaga cantitate de vin în perioada 15 iunie – 10 iulie 2006 şi datorând astfel penalităţi de întârziere, iar pârâta intimată neachitând cantitatea de vin livrată, la termenele prevăzute în contract datorând şi ea penalităţi de întârziere, instanţa de fond făcând aplicare corectă a art. 1143 – art. 1145 C. civ.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea deciziei recurate, admiterea apelului său, modificarea sentinţei primei instanţe în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale formulată de intimată, cu cheltuieli de judecată.
Susţine recurenta, în fundamentarea recursului său, că în mod eronat instanţa de apel a interpretat clauza contractuală de livrare – oraş indicat de cumpărător în sensul că transportul cădea în sarcina exclusivă a vânzătoarei, faţă de înţelegerea avută cu cumpărătoarea şi menţionată pe facturile – invoice, preţul transportului fiind, de altfel, individualizat în contract. Susţine, de asemenea, recurenta că în mod greşit instanţa de apel a dedus culpa sa în nelivrarea întregii cantităţi de vin faţă de faptul că intimata nu a probat că i-ar fi indicat oraşul de livrare. Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1020 C. civ. imputându-i-se greşit nelivrarea întregii cantităţi de vin faţă de faptul că intimata cumpărătoare nu şi-a respectat propriile obligaţii, neplătind cantitatea de vin ce i-a fost livrată, recurenta probând existenţa unui prejudiciu prin neprimirea preţului cantităţii de vin livrată intimatei, care, însă, nu a demonstrat existenţa niciunui prejudiciu prin aşa-zisa neexecutare a clauzelor contractuale de către apelantă.
Examinând recursul reclamantei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, Decizia recurată fiind legală şi temeinică.
Se constată, în acest sens, că în mod corect a aplicat instanţa de apel clauzele contractului încheiat între părţi, reţinând întemeiat că transportul mărfii este în sarcina vânzătoarei, clauza contractuală de livrare – oraş indicat de cumpărător şi nu clauza cealaltă, asumarea de către cumpărătoare a obligaţiei de a plăti o anumită sumă de bani per litru de vin pentru transport neechivalând cu asumarea de către aceasta şi a obligaţiei de transportare a mărfii, ci reprezentând din contră, dovada implicită că transportul este în sarcina vânzătoarei, împrejurare care face – cum judicios a reţinut şi instanţa de apel – să se reţină culpa recurentei reclamante în nelivrarea întregii cantităţi de vin, convenită prin contract, în termenul stabilit, cumpărătoarea intimată indicând oraşul de destinaţie, unde, de altfel, reclamanta a şi livrat parte din marfa convenită.
Se constată, de asemenea, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 1020 C. civ., apreciind judicios că, întrucât ambele părţi la contract şi-au executat parţial obligaţiile asumate, condiţia rezolutorie nu este incidentă în cauză, critica recurentei nefiind fondată.
Astfel fiind, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei reclamante declarat împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC V.V. SA Moldova împotriva deciziei nr. 106 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 479/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 573/2010. Comercial → |
|---|
