ICCJ. Decizia nr. 4079/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4079/2010
Dosar nr. 6778/86/2007
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentinţa nr. 871 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, se admite în parte cererea având ca obiect „obligaţia de a face" formulată de reclamanţi aşa cum a fost completată şi se dispune obligarea pârâtei să plătească 387.664 lei cu titlu de despăgubiri civile. Tribunalul obligă pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 11.769 lei.
Prima instanţă a reţinut că prin acţiunea adresată Tribunalului Suceava şi înregistrată la data de 6 noiembrie 2007, reclamanţii T.C. şi T.A. au chemat în judecată pe pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş, pentru a fi obligată să-şi ridice conducta de transport gaze naturale amplasată în subsolul terenului lor în suprafaţă de 4.739 mp situat în Rădăuţi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii terenului menţionat pe care l-au dobândit din anul 2001, conform contractului de vânzare - cumpărare din 6 septembrie 2001, iar în vara anului 2002 pârâta a realizat o conductă de gaz metan, care traversează acest teren, fără respectarea prevederilor OG nr. 60/2000 privind reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale, nesocotindu-li-se astfel dreptul de proprietate.
Prin precizările făcute la acţiune la data de 14 aprilie 2008 (dosar fond), reclamanţii au arătat că, în cazul în care instanţa va aprecia că nu este posibilă ridicarea conductei, pârâta să fie obligată să îi despăgubească, suma urmând a fi precizată după efectuarea expertizei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin amplasarea conductei de gaz pe terenul reclamanţilor, acestora li s-a cauzat un prejudiciu, valoarea menţionată mai sus, constând în scăderea valorii suprafeţei de 2.161 teren, prin schimbarea categoriei de folosinţă de la teren construibil la teren arabil.
Prin Decizia nr. 121 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, se respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş, reţinându-se temeinicia şi legalitatea sentinţei de primă instanţă.
Împotriva acestei decizii pârâta a formulat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte va admite recursul găsind fondate numai o parte dintre criticile formulate.
Astfel, este nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii T.C. şi T.A. au solicitat în principal obligarea SN T.G.N.T. SA la mutarea conductei aflate pe terenul proprietatea lor, motivându-şi acţiunea pe prevederile art. 494 alin. (1) teza a II-a C. civ. În speţă sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., litigiul fiind unul comercial, fiind relevantă calitatea de comerciant a uneia dintre părţi, chiar dacă între acestea nu există niciun raport juridic care să nască, să modifice sau să stingă acte sau fapte de comerţ.
Fondată este însă critica potrivit căreia instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)
SN T.G.N.T. SA Mediaş este operatorul licenţiat de transport gaze naturale, calitate în care răspunde de funcţionarea S.N.T. în condiţii de siguranţă cu respectarea reglementările, instrucţiunile şi prescripţiile tehnice în vigoare.
Referitor la regimul juridic al conductei de transport gaze naturale care subtraverseaza terenul proprietatea intimaţilor, aceasta este parte componentă a S.N.T., care aparţine proprietăţii publice a statului şi este de importanţă strategică, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 cu modificările ulterioare şi pct. 17 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Conform art. 21 din Legea gazelor nr. 351/2004, modificată, activitatea de transport gaze naturale constituie serviciu public de interes naţional, iar lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor/sistemelor de transport gaze naturale sunt lucrări de utilitate publică.
Potrivit art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, asupra terenurilor şi a altor bunuri proprietate publică şi proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, de dreptul de uz, dreptul de servitute legală de trecere, dreptul de restrângere sau încetarea unor activităţi precum şi dreptul de acces la utilităţile publice.
Conţinutul dreptului de servitute legală de trecere este detaliat în art. 89 din Legea gazelor, în sensul că prin acest drept se înţelege dreptul de a instala reţele, conducte, linii, stâlpi şi alte echipamente aferente capacităţii, precum şi dreptul de acces la locul unde acestea sunt instalate.
Drepturile concesionarului, sunt drepturi reale, respectiv obligaţiile terţelor persoane fizice sau juridice au ca izvor juridic generator Legea şi nu convenţia. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În această materie, legea română, respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerinţă adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică", ori în speţa de faţă, conducta care subtraverseaza terenul intimaţilor deserveşte interesul general al comunităţii prin îndeplinirea unui serviciu de utilitate publică care utilizează gazele naturale în scopul derulării normale atât a activităţilor economice cât şi a vieţii de zi cu zi. Astfel, în patrimoniul societăţii există dreptul de servitute legală de trecere subterană, independent de acordul proprietarului afectat şi independent de acordarea unor măsuri compensatorii cu titlu de despăgubiri sau cu orice alt titlu, întrucât legea consfinţeşte acest drept fără a condiţiona existenţa lui de acordul proprietarului şi fără să prevadă în sarcina concesionarului o obligaţie corelativă de plată a unei sume de bani către proprietarul imobilului afectat. Mai mult prin chiar textul de lege [art. 90 alin. (2) teza I] drepturile de uz şi servitute legală sunt acordate printr-un act normativ cu caracter special şi sunt acordate cu titlu gratuit.
În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat că în general pentru solicitarea acestor despăgubiri se pleacă de la o premisă greşită şi se face abstracţie de dispoziţiile art. 44 din Constituţie care la alin. (7) prevede: „dreptul de proprietate obligă la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului". Aceste prevederi sunt conforme cu art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie si prevăd obligaţia statului de-a asigura „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară si valutară".
În spiritul acestor prevederi şi analizând jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii, măsuri de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. Astfel, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic economic sau social sau dacă răspunde unei utilităţi publice aşa cum prevede art. 1 la Protocolul 1 la Convenţie profitând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane această privare poate fi făcută de fiecare stat membru în parte. În vederea realizării scopului ei legitim măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În această materie, legea română, respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerinţa adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică", ori în cauză activitatea de transport al gazelor naturale este un serviciu public de interes naţional, iar sistemul de transport gaze naturale, din care face parte şi conducta ce este amplasată pe terenul intimaţilor, este componentă a proprietăţii publice a statului.
Fondată este şi critica potrivit căreia hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Instanţa de apel, motivându-şi soluţia pe prevederile OG nr. 60/2000, a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, stabilit în art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, la data când SN T.G.N.T. SA a fost acţionată în judecată OG nr. 60/2000 era abrogată prin Legea nr. 351/2004, Legea gazelor, şi în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile, legea nouă (Legea nr. 351/2004) se aplică de la data intrării ei in vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă) atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după acea dată, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute. Ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepţie trebuia stipulată expres în noua lege, ceea ce nu s-a întâmplat.
În mod greşit a stabilit instanţa că nu sunt aplicabile prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 cu modificările ulterioare, deşi la data introducerii acţiunii aceasta îşi producea efecte de aproximativ 3 ani. Deşi admite că intimaţii nu erau proprietarii terenului la data instalării conductei, instanţa de apel consideră că acestora li s-a transmis dreptul de a fi despăgubiţi odată cu vânzarea terenului, şi obligă SN T.G.N.T. SA la plata de despăgubiri, neţinând cont de faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între aceştia şi doamna M.L., vânzătoarea, a garantat de evicţiune totală sau parţială în baza art. 1337 C. civ. şi a declarat că terenul este liber de sarcini, deşi conducta era instalată şi dreptul de servitute era instituit în favoarea societăţii recurente. În situaţia în care se considerau lezaţi în drepturile lor, intimaţii trebuiau să se îndrepte şi împotriva acesteia pentru plata de despăgubiri.
Lucrarea a fost efectuată în baza autorizaţei de construire din 19 decembrie 1996 şi continuată în baza autorizaţiei de construire din 27 iulie 2001 autorizaţie emisă pentru ca SN T.G.N.T. SA să poată continua lucrările începute de către Consiliul Local al Municipiului Rădăuţi. Având în vedere că în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 50/1991 autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postulizarea construcţiilor, considerăm că pretenţiile intimatului sunt neîntemeiate.
Faptul ca recurenta nu a obţinut acordul intimaţilor nu este de natura a duce la concluzia ca acesta trebuie despăgubit cu sume de bani reprezentând valoarea de circulaţie a unui teren construibil pentru ca, asa cum s-a arătat si asa cum reiese din adresa Primăriei Municipiului Radauti din 2005 despăgubirile pentru culturile distruse la instalarea conductei ar fi trebuit sa-i fie acordate doamnei M.L., care era proprietara acestei suprafeţe de teren arabil la data instalării conductei, dar terenul acesteia nu era lucrat, motiv pentru care aceste despabubiri nu au fost acordate.
Instanţa îşi motivează soluţia arătând că intr-adevar proprietarul nu poate refuza accesul pentru instalarea conductei, dar trebuie să fie despăgubit în condiţiile art. 76 din OG nr. 60/2001. Deşi aşa cum s-a mai arătat OG nr. 60/2001 este abrogată, nici în această despăgubirile acordate nu se referă la diferenţa dintre valoarea de circulaţie a terenului înainte şi după instalarea conductelor. Art. 72 prevede că dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii, stabilit prin acord cu fiecare dintre proprietarii terenurilor afectate sau, în lipsa acordului, prin hotărâre judecătorească, se întinde pe toată durata de funcţionare a capacităţii, iar exercitarea lui se face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii. În exercitarea acestui drept concesionarul poate sa afecteze culturi, plantaţii sau alte amenajări existente şi să despăgubească proprietarul pentru pagube reprezentând culturile distruse.
În mod greşit instanţa îşii motivează soluţia pe prevederile art. 80 lit. b) din OG nr. 60/2000 motivând că de la data când au devenit proprietarii terenului, respectiv 6 septembrie 2001, aceştia erau îndreptăţiţi la despăgubiri în temeiul articolului mai sus menţionat, ori la data de 6 septembrie 2001, art. 80 era abrogat prin Legea nr. 463/2001.
Reclamanţii trebuie despăgubiţi în virtutea Legii nr. 351/2004, cu modificările ulterioare. Legea gazelor instituie in favoarea concesionarilor din sectorul gazelor un drept de uz şi servitute legală care se exercită cu titlu gratuit (art. 86 – art. 90 din Legea gazelor), dar face vorbire despre despăgubirile ce se vor acorda în situaţia în care se produc pagube cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizari, reparaţii, revizii, avarii, etc. pe terenul unde este instalată conducta magistrală de transport gaze naturale.
În cauză, pentru a putea fi stabilită valoarea pe care o are la această dată prejudiciul suferit de către reclamanţi, este necesară efectuarea unei expertize, probă ce nu se poate administra în recurs. Astfel, Inalta Curte va casa Decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi Curţii de Apel spre rejudecare. În rejudecare instanţa va avea în vedere că reclamanţii au cumpărat un teren arabil, (dosar fond) a cărui valoare acuală de circulaţie este mult diferită de cea avută în vedere de expertiza efectuată în anul 2008 (dosarul de fond). Totodată instanţa urmează a stabili perioada pentru care se pot solicita despăgubiri, în raport de actele normative în vigoare şi de data introducerii acţiunii, raportat la instituţia juridică a prescripţiei, urmând a se avea în vedere şi faptul că despăgubirea trebuie să acopere prejudiciul real suferit şi nu trebuie să se transforme într-o formă de îmbogăţire fără justă cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş împotriva deciziei nr. 121 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, casează Decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3835/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4087/2010. Comercial → |
|---|
