ICCJ. Decizia nr. 409/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 409/2010
Dosar nr. 419/1259/2008
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, sub nr. 2458/280/2007, reclamanta SC A.G.M. SA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 6586,65 lei reprezentând debit, diferenţa la factura nr. 02206013 din 6 iulie 2005 şi penalităţi de întârziere.
Ulterior, reclamanta a precizat acţiunea, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata debitului restant, renunţând la penalităţile contractuale.
Pârâta-reclamantă SC S.C. SRL a formulat cerere reconvenţională solicitând instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 martie 2005, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de către reclamanta-pârâtă SC A.G.M. SA.
Prin sentinţa comercială nr. 7546 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Piteşti, a fost respinsă acţiunea principală, fiind admisă cererea reconvenţională, instanţa dispunând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 28 martie 2005.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, reclamanta SC A.G.M. SA, iar prin Decizia nr. 73/ R-C din 15 mai 2008, Tribunalul Comercial Argeş a admis recursul, a casat sentinţa şi a reţinut cauza pentru judecată în primă instanţă, apreciind că rezoluţiunea contractului, este o cerere neevaluabilă în bani, de competenţa exclusivă a tribunalului, competenţă care nu poate fi încălcată prin aplicarea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
Tribunalul Comercial Argeş, judecând în primă instanţă, prin sentinţa nr. 609/ C din 16 septembrie 2008, a respins acţiunea reclamantei şi a admis cererea reconvenţională, dispunând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, din 28 martie 2005 cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1008 lei.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, că din probele administrate nu rezultă că reclamanta a eliberat certificatul de garanţie şi declaraţia de conformitate, astfel că în mod justificat pârâta nu a achitat în totalitate preţul mărfii.
Totodată, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru rezoluţiunea judiciară şi incidenţa dispoziţiilor art. 969.970, 1020 şi 1021 C. civ. Astfel, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, fiind pusă în întârziere prin însăşi cererea reconvenţională.
Împotriva sentinţei, a formulat apel reclamanta SC A.G.M. SA, iar prin Decizia comercială nr. 4 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, pronunţată în dosarul nr. 419/1259/2008, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A.G.M. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 609 din 16 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, intimată fiind SC S.C. SRL.
Instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea reclamantei-pârâte iar pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească suma de 6586,65 lei diferenţa preţ.
Cererea reconvenţională, formulată de pârâta reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că părţile litigante au încheiat contractul nr. 325/110 din 28 martie 2005 având ca obiect vânzarea-cumpărarea unor produse potrivit cererii cumpărătorului. La art. 5 şi 10 din contract, părţile au prevăzut că livrarea mărfii se consideră realizată la momentul ridicării acesteia de către delegatul cumpărătorului şi că orice livrare de produse se face pe bază de factură însoţită de declaraţie de conformitate şi certificat de garanţie. Potrivit art. 20 şi 21 din contract „mărfurile vor fi însoţite de factura fiscală, declaraţia de conformitate şi certificatul de garanţie", trecând în „proprietatea cumpărătorului la data ridicării lor de către delegatul cumpărătorului prin recepţia cantitativă efectuată la sediul vânzătorului". În afară de obligaţia de a transmite proprietatea asupra unor mărfuri, vânzătoarea nu şi-a asumat şi alte obligaţii, ori vânzarea s-a realizat, de vreme ce reprezentantul legal al cumpărătoarei pârâte - reclamante a ridicat marfa prevăzută în factura nr. 02206013 din 6 iulie 2005 de la vânzătoarea reclamantă - pârâtă, a primit factura, iar ulterior a achitat parţial preţul mărfii. Ca urmare, pârâta - reclamantă are obligaţia de a plăti contravaloarea mărfurilor ridicate iar predarea în sine a documentelor de calitate şi garanţie nu a fost prevăzută de părţi ca o obligaţie esenţială a vânzării. În privinţa cererii reconvenţionale, instanţa de apel a reţinut că odată recepţionată cantitativ marfa, primirea şi semnarea facturii fără obiecţiuni referitoare la lipsa documentelor de calitate şi garanţie duce la prezumţia că acestea au fost primite de către reprezentantul cumpărătoarei odată cu marfa şi factura.
Faptul că, la data de 1 martie 2006, cumpărătoarea a încercat returnarea mărfurilor pentru lipsa tuturor documentelor de calitate, şi pentru că marfa nu a fost livrată la termenul de comandă, nu este de natură să răstoarne prezumţia că, la momentul recepţionării mărfii şi primirii facturii, s-au primit şi actele de garanţie şi calitate, prezumţie bazată pe dispoziţiile contractului şi pe acţiunile reprezentantului cumpărătoarei.
În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, Curtea a reţinut că nu există condiţiile legale pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi nici cauze de desfiinţare a vânzării.
Împotriva deciziei comerciale nr. 4 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti a declarat recurs pârâta reclamantă SC S.C. SRL solicitând admiterea recursului, desfiinţarea deciziei şi respingerea apelului, ca nefondat, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 şi 1322 C. civ., interpretând în mod eronat clauzele contractuale. Instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 982 C. civ., în sensul că a făcut o interpretare fragmentată a contractului, iar legea stabileşte că toate clauzele unui contract se interpretează unele prin altele.
În acest sens, art. 10 din contract trebuie interpretat împreună cu art. 15, stabilind astfel în sarcina vânzătoarei o obligaţie esenţială de predare a documentelor de calitate.
În cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că documentele de garanţie şi calitate au fost predate societăţii cumpărătoare, instanţa de apel încălcând şi dispoziţiile art. 1312 C. civ., astfel că orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului.
Intimata SC A.G.M. SA a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală întrucât instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect atât dispoziţiile legale invocate în cauză cât şi clauzele contractuale.
Examinând recursul prin prisma motivului invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat întrucât instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 969, 1322 C. civ., în raport de clauzele contractului de vânzare cumpărare încheiat de părţi.
Este de necontestat că părţile au încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 323 din 28 martie 2005 în condiţiile art. 969 – art. 970 C. civ.
Potrivit art. 969 C. civ., „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Nu se poate susţine că instanţa de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care a dat eficienţă clauzelor contractuale inserate de părţi în contract. Clauzele contractului, respectiv dispoziţiile art. 10 şi 15 din contract nu sunt clauze îndoielnice pentru a putea duce la aplicarea dispoziţiilor art. 1312 C. civ. Astfel, potrivit art. 10 din contract „orice livrare de produse de către cumpărător se face pe bază de factură, însoţită de Declaraţiile de Conformitate şi Certificat de Garanţie, plata urmând a fi efectuată conform celor prevăzute la art. 5 din Contract".
La art. 5 din contract se prevede că factura va fi achitată în maxim de 30 zile de la facturarea mărfii, facturarea mărfii ridicate fiind efectuată la data de 6 iulie 2005.
Refuzul de plată al facturii din 6 iulie 2005, semnată fără obiecţiuni de reprezentantul pârâtei reclamante, a fost făcut la data de 1 martie 2006 când s-a încercat restituirea mărfii aspect reţinut corect prin hotărârea recurată.
Recepţia mărfii a fost făcută fără obiecţiuni, în condiţiile art. 13 – art. 16 din contract iar refuzul la plată nu a fost făcut în termenul de 10 zile prevăzut de art. 11, context în care nu se poate susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale întrucât în cauză au fost aplicate clauzele contractuale conform art. 969 – art. 970 C. civ., au fost interpretate clauzele în limitele prevăzute de art. 982, ţinând cont de voinţa juridică exprimată de părţi, nefiind vorba de clauze îndoielnice pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1312 C. proc. civ., invocate de recurentă.
Nici critica vizând aplicarea dispoziţiilor art. 1322 C. civ., nu este întemeiată întrucât predarea mărfurilor a fost făcută în condiţiile capitolului IV din contract iar la art. 5 părţile au prevăzut termenul de plată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate întrucât instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legal incidente în cauză sau indicate de pârâta recurentă.
În consecinţă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta aflată în culpă procesuală va fi obligată să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 1400 lei, reprezentând onorariu avocat conform actelor de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S.C. SRL Paşcani împotriva deciziei nr. 4/ AC din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 1.400 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A.G.M. SA Mărăcineni.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 408/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 467/2010. Comercial → |
|---|
